Despre cunoastere (1)

[altmariusideea]

“Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept”.
Kant


Încă de la începutul vremurilor, omul a încercat să descopere ceea ce este el şi ce sunt lucrurile care îl înconjoară. Astfel, prin uimire şi contemplare, se naşte filosofia. Prin actul de a filosofa, care presupune uimirea si contemplaţia se întamplă o orientare a omului către esenţa sa. Filosofia, înţeleasă astfel, este o parte constitutivă a vieţii şi caracterului uman.
Ceea ce rezultă in urma actului de filosofare devine o educaţie a firii umane sau Paideia, aşa cum a numit-o Platon. Sufletul prin filozofie este eliberat către cunoaştere, avand astfel o cale privilegiată de a accede la inteligibil. Esenţa sufletului este dată, depinde numai de noi cum o dezvăluim, prin filosofie către lumină sau prin simţuri către întuneric.
Platon consideră că filosofia este o artă a răsucirii dinspre aparenţă spre esenţă, demonstrand aceasta in faimoasa lucrare Republica, Mitul Peşterii.
Prin simboluri: Peştera – lumea sensibilă, a realităţii aparente, întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare, păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei; corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate, suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur, cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune.
Soarele – Ideea Binelui. Perfecţiunea - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul, iubirea are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare, cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire a sufletului încarcerat în corpul fizic, menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte, adica eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea lui în lumea ideilor. Condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă, filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.
Oameni legaţi, cu faţa la perete, într-o pesteră întunecoasă, în spatele lor un foc, iar în spatele focului intrarea abruptă în peşteră pe unde pătrunde lumina solară..asa s-ar descrie scena din Mitul Peşterii. Oamenii vad reflecţia lucrurilor pe peretele peşterii, iar pentru ei aceasta este de fapt realitatea. Apoi, cînd sunt dezlegaţi şi întorşi către foc, observă că ceea ce ştiau ei nu era real, mai mult decat atat, urcuşul către lumina solară îi face să vadă de fapt adevărata realitate. Acest urcuş al sufletului către locul inteligibilului, această artă a răsucirii dinspre aparenţă spre esenţă este filosofia, acea educaţie a firii umane.
Cunoaşterea adevărată,esenţa se face doar îndreptand sufletul către cunoaştere, către lumina solară,încercand,nu numai prin simţuri ci şi prin comunicare sa dezvăluim secretele acestei lumi.Ieşirea din întuneric se poate face doar atunci cand comunicăm,cand împărtăşim şi altora trăirile şi sentimentele,putand astfel sa facem o corelare corectă între adevăr şi iluzie.
Cunoaşterea prin filosofie asigură libertatea şi fericirea omului. După cum demonstrează Spinoza, Dumnezeu este identic cu lumea, adică toate lucrurile sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu este o fiinţă necesară, atunci tot ceea ce existăse supune naturii necesare a lui Dumnezeu. Necesitatea ar însemna absenţa libertaţii, însă pentru Spinoza necesitatea poate fi convertită în libertate printr-o întelegere adecvată a legilor necesare. În măsura în care suntem constienti de constrangeri, le putem controla putem fi liberi în interior. Filosofarea sau filosofia devine astfel, calea convertirii necesitaţii în libertate.
Prin aceasta înţelegem clar în ce constă mantuirea noastră, adica fericirea sau libertatea, ea constă în iubirea statornică şi veşnică faţă de Dumnezeu sau în iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Acest filosof considera ca între Dumnezeu şi natură există un raport de identitate. La nivelul lucrurilor, Dumnezeu este în natură şi se confundă cu ea, altfel spus este imanent lumii Deus sive natura. Datorită, raportului de imanenţă, natura adică lucrurile create, sunt guvernate de necesitate. Omul este supus unei necesităţi inexorabile..necesitatea divină. Dacă prin libertate se inţelege a nu fi determinat de o cauză externă, atunci omul lui Spinoza nu este liber. Dacă prin libertate se înţelege cunoaşterea cauzei determinante şi acordul dintre propria voinţă şi voinţa divină, atunci omul spinozist, în cadrul necesitaţii divine este nemărginit de liber. O cunoaştere adecvată a lumii, a cauzelor care îl determină, deci a planului lui Dumnezeu, conferă omului libertatea.
Conform gandirii creştine, lumea este o creaţie a unui singur Dumnezeu atotputernic şi atoatecunoscător. Dacă tot ceea ce există poartă pecetea perfecţiunii divine, este adevărat, cum se explică totuşi prezenţa falsităţii, a erorii în gandire şi în viaţă? Falsitatea sau eroarea, este absenţa temporală sau totală a cunoaşterii.
Filosofia are un caracter multiplu, iar primul act al naşterii filosofiei este uimirea prin care se depăşeşte spaţiul comun al utilului şi nevoii, pentru cunoaştere dezinteresată. Un al doilea act ar fi îndoiala, o consecinţă a acumulării de cunoştinţe. Cutremurarea, un următor act, survine în momentul confruntării cu situaţii limită, război, moarte, suferinţă, în care individului i se relevează ceea ce este cu adevărat.
Karl Jaspers consideră comunicarea de la existenţă la existenţă este cea care defineşte atitudinea filosofică fundamentală. Prin comunicare autentică între oameni, Jaspers numeşte un dialog realizat prin intermediul întrebărilor esenţiale. În actul comunicării, oamenii gandesc asupra problemelor esenţiale, urmărind realizarea adevărului, care transformă conştiinţa. Facultatea omului de a se mira,de a se îndoi, de a trăi, experienţa unor situaţii-limită, voinţa de comunicare autentică ne arată de fapt inceputurile gandirii filosofice. Abia prin comunicare este atins scopul filosofiei, scop ce dă sens tuturor celorlalte scopuri… perceperea fiinţei, iluminarea prin iubire, dobandirea seninătăţii.
Dacă, îndoiala este cea care ne face să cautăm adevăruri,dacă cutremurarea este efectul unor situaţii limită,împărtăşirea acestor trăiri altor persoane,pentru aceştia poate fi o lecţie de viaţă.Astfel, prin comunicare putem evita falsitatea,acumuland cunoştinţe despre situaţii de viaţă. Comunicarea de la existenţă la existenţă este cea care defineşte atitudinea omului în căutările lui de a înţelege lumea.
Toţi filosofii, pană la Kant au avut ca bază de pornire în filosofia lor intrebarea Ce este omul?, încercand sistematic să găsească răspuns la acestă intrebare, dand definiţii pentru om şi încercand să desluşească apoi ceea ce îl înconjoară pe acesta.

o Omul este o fiinţă care cugetă. R .Descartes

o Omul este o trestie cugetătoare. Blaise Pascal

o "Omul - judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pămant, depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine şi eroare; mărire si lepădătură a universului"...... Blaise Pascal

o Gandirea este ceea ce defineşte omul. Blaise Pascal

o Toată măreţia noastră stă în cugetare. Blaise Pascal

o Hommo fabert sau omul crează,meşteşugar.H Bergson

o Zoom politikom … animal social sau omul este o fiinţă sociabilă. Aristotel

Prin gandirea lui Kant în filosofie se petrece o transformare deosebită, atenţia filosofică îşi deplasează accentual de la lumea din afară către subiectul cunoscător. Analizand prima treaptă a cunoaşterii,sensibilitatea sau capacitatea de a primi date senzoriale despre obiecte, Kant concluzionează că toate proprietăţile obiectelor sunt percepute în spaţiu şi timp. Acestea fiind doar cadrul pentru universal exterior al omului.
Dacă, pană la Kant întrebarea primordiala a fost Ce este omul? Acest filosof orientează cercetarea filosofică către analiza limitelor cunoaşterii umane Ce pot să cunosc? Care sunt limitele raţiunii?, Cum pot să devin fericit? acestea fiind interogaţii la care trebuie să răspundă critica raţiunii pure. Pentru Kant, este mult mai important o examinare critic a naturii raţiunii înseşi. Înainte de a pretinde că prin raţiune avem acces la principiile ultime ale lumii se impune o cercetare critică a limitelor cunoaşterii umane. Trebuie determinate mai întai de toate limitele cunoaşterii umane, iar aceasta sarcină aparţine criticii raţiunii pure, care stabileşte condiţiile şi structurile cunoaşterii prin raţiune. Întrucat, ea determină limitele cunoaşterii umane,este de fapt, o pregătire,un exerciţiu propedeutic pentru filosofia ca atare,ar servi nu la extinderea ci numai la clasificarea raţiunii noastre şi ar feri-o de erori, ceea ce ar reprezenta un mare caştig.
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filosofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta lempirismul filosofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia sensorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Kant susţine că, noţiunile de Timp, Spaţiu şi Cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca şabloane, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei sensoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte numen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filosofie transcendentală", filosofie care investighează premizele şi limitele necesare la care este supus omul.
Kant consideră că orice cunoaştere începe cu experienţa, dar ea nu provine total din experienţă, aceasta înseamnă că există cunoştinţe empirice care sunt derivate din experienţă. Daca in filosofia lui Kant întrebarea principala este „cum?”, atunci la întrebarea „cum pot să devin fericit” răspunsul unic constă în urmarea acestui imperativ din care reiese faptul că fiecare om trebuie tratat ca scop în sine şi nu ca pe un mijloc. Dacă ma identific cu cel de langă mine şi dacă conştientizez faptul că şi eu mă pot afla oricand în acceaşi postură ca şi el, atunci cel de asemeni mie va fi tratat de către mine exact asa cum mi-aş dori eu să fiu tratat în situaţia dată, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca scop în sine. Premisa pe care Kant o foloseste aici este că dacă toţi oamenii sunt dotaţi cu raţiune, atunci toţi oamenii sunt egali.

Citate reprezentative:

o Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.

o Fericirea e un ideal al imaginaţiei iar nu al raţiunii.

o Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.

o O propoziţie incorectă e neapărat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărat adevărată.

o Conceptele fără materie sunt vide.

o Nu se poate învăţa filosofia, se poate doar învăţa să filosofezi.