Înainte de a discuta ideile despre compromisul juridic și politic din cartea lui Alin Fumurescu, Compromisul. O istorie politică și filosofică, publicată în 2013 la Cambridge University Press și în 2019 la Humanitas (în versiunea lui Doru Valentin Căstăian), aș vrea să îi fac autorului un compliment. În prefața la versiunea în limba română, autorul amintește cum preocupările sale doctorale legate de tema compromisului au fost precedate de dorința de a scrie despre tema raportului dintre „unu și multiplu” la Platon. În opinia mea, după ce am parcurs această carte, am impresia că autorul ei se află în sens fericit în perimetrul paradigmei platoniciene a numitului raport. Analiza de mai jos este o argumentare a acestui compliment.
Cartea este o erudită analiză a fundamentelor europene medievale (occidentale și latine), de factură juridică și politică, a temei compromisului și urmărește să demonstreze o teză: că preluarea acestor fundamente în modernitatea timpurie este deosebită pe continent și în spațiul englez. „Continentul” înseamnă preponderent cultura franceză, iar spațiul englez este ilustrat de filosofia politică insulară din secolele XVI-XIX, cu un important accent pus pe opera lui Hobbes și, mai târziu, Mill. Deosebirea marcată de autor constă în conotarea compromisului în primul caz cu un sens reprobabil, în care sublinierea lipsei de demnitate a actului de a supune conștiința unui compromis este motorul care declanșează întreaga atitudine în fața acestei proceduri de decizie, în vreme ce în al doilea caz – conotarea lui pozitivă, care dezvoltă o gândire politică bazată pe arta compromisului, din care rezultă ulterior o filosofie specială a individualismului cu puternice legături cu utilitarismul și pragmatismul de mai târziu. Această diferențiere între, pe de o parte, francezi/continentali și, pe de altă parte, englezi și ulterior americani îl conduce pe Alin Fumurescu spre o serie de ipoteze explicative ale atitudinii americane contemporane față de individ și gestul politic. Fundamentul cercetării sale de medievist constituie bazinul din care vin argumentele cărții. Acest fundament ne arată: cum descoperirea medievală a spațiului privat al conștiinței a condus la stabilirea regulilor de joc ale reprezentării în spațiul public, cum ideea că acest spațiu privat nu poate fi delegat/reprezentat (în sens politic) de nimeni este corelabil cu o doctrină a persoanei, cum distincția dintre forul interior și cel exterior poate și a fost privită în două sensuri (centripet și centrifug, conducând astfel la două tipuri de tratare a individului), cum principiul consensului quod omnes tangit … a contribuit și el la dezvoltarea practicii juridice a compromisului, cum această ultimă practică a însemnat efectiv în evul mediu latin al juriștilor o practică de ocolire a proceselor efective, prin stabilirea unui compromissarius (persoană care negocia o decizie între două părți pe calea „amiabilă” a concesiilor). Toate aceste argumente sunt convingătoare și susțin corect ideea că teoria compromisului are o evoluție medievală și că bifurcarea ei ține de un destin modern al problemei (chiar dacă, o spun cu rușine, am cu totul alte păreri despre folosirea în carte a lui Bernard din Clairvaux și despre modul de redare de către traducător a multor autori și opere ale epocii). Dar ceea ce mi se pare foarte valoros în modul autorului de a pune această problemă este avertismentul lui: că de sensul politic al compromisului depinde stabilirea sferei eticului (adică a granițelor până la care compromisul este admisibil, inclusiv în judecata excelentă din primele pagini ale cărții despre compromis și experiențele locale ante 1989).
Și acum, înapoi spre Platon și încă mai departe: citind cartea, m-am întrebat care sunt cele mai vechi compromisuri pe care mi le pot aminti din cultura lui Platon? Mi-am răspuns repede: cântul XIX, versurile 170-175 ale Iliadei. Aici, Ahile (cel incapabil de compromis) este sfătuit de Ulise (aparent, maestrul tuturor compromisurilor) cum să își potolească orgoliile contra lui Agamemnon care i-o răpise pe „îmbujorata” Briseis, spre binele public al armatei aheilor. Compromisul constă în a-l convinge pe Ahile să accepte restituirea în văzul deplin și la mijlocul reuniunii soldaților. Se vorbește despre această scenă ca despre nașterea instituției spațiului public în lumea greacă (iar noi să remarcăm: ea are loc printr-un compromis). Iar acum, Platon: în Hippias minor, el vrea să știe care dintre cei doi eroi este mai bun, Ahile care nu poate minți pentru că nu are o atitudine reflexivă față de adevăr, sau Ulise care reflectează distant la adevăr, dar ne poate minți oricând. Apoi, în Republica, tot Platon spune că statul ține dacă admitem că zeul-Unic are atributele lui Ahile expressis verbis, pe când filosoful – mediator între divin și poporul Multiplu – face jocul compromisurilor odiseice. Suntem, fără îndoială, în perimetrul discuției despre unu și multiplu, o spun zîmbind și admirând această frumoasă carte.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius