Despre ce e Craciunul

[altmariustotal ortodox]

În luna decembrie ne împărțim viața între ceea ce facem în mod obișnuit în tot cursul anului, și spiritul sărbătorilor. Începem să îl simțim încă de pe la începutul lunii, când primarii orașelor din țară pornesc luminițele, când magazinele își anunță deja promoțiile de Crăciun și își expun decorațiunile adecvate, când încep la radio melodiile care te îndeamnă să fii mai bun, ba încep să se audă și colindele mai mult sau mai puțin tradiționale. Totul este adecvat momentului, își ia un chip potrivit în așteptarea marii sărbători. Mai simțim apropierea Crăciunului prin traficul infernal de pe străzile patriei și prin neputința de a mai găsi vreun loc unde să-ți așezi mașina în largile parcări de la mall-uri. Mai băgăm de seamă că se apropie sărbătorile prin stresul care ne cuprinde la ideea că iar trebuie să ne gândim ce daruri avem de făcut celor pe care nu-i putem uita în asemenea ocazii. Iar treaba asta are o tradiție îndelungată. În copilăria mea, petrecută în vremuri comuniste, decembrie era numită luna cadourilor, iar publicitarii acelor vremuri ne îndemnau să ne facem cadouri unii altora, cu toate că nu prea era nimic de cumpărat prin magazinele patriei.

Dincolo de consumismul de rigoare, la care ne aliniem fără dizidențe inutile, simțim că mai e ceva totuși în această perioadă. Luminițele din oraș, aglomerația infernală, promoțiile din supermarketuri, zâmbetele profesioniste ale vânzătorilor, amabilitatea mai mult sau mai puțin trucată a prietenilor și partenerilor, stresul care nu-și ia niciodată liber, toate acestea la un loc și încă multe altele, nu pot să ne ascundă un fapt pe care îl simțim cumva, fără însă să-l putem defini.

Dacă ne întreabă cineva despre ce e Crăciunul, nu avem emoții să-i răspundem. Enumerăm la repezeală spiritul sărbătorii, nevoia de a fi mai buni, darurile pe care le facem celor mai sărmani ca noi (întotdeauna există și aceștia, oricât de nenorociți ne-am socoti pe noi înșine), belșugul pe care vrem să-l vedem la masă și în toată casa. Dacă mai continuăm, ne dezicem formal de consumism, de o lume redusă la achiziția și consumul bunurilor, pe care însă îl practicăm prin luarea cu asalt a magazinelor.

Sunt unii care depășesc și această abordare a ceea ce înseamnă Crăciunul, și vin să ne spună la ce se referă, iar atunci ne vorbesc despre nașterea lui Hristos, despre Maria, Iosif, despre iesle, stea, cei trei magi și darurile lor, despre îngerii care binevesteau și păstorii care i se închinau Pruncului. Toate acestea sunt corecte, dar nu știu cât de mult mai reflectăm la ele, cât le înțelegem, iar dacă le-am înțelege în ce măsură le-am mai accepta. Suntem impregnați de o raționalitate îmbibată de materie, opacă la mister, la ceea ce ar depăși legile fizicii, primim niște cuvinte legate de credință, dar fără să încercăm să le vedem în semnificația lor proprie.

Nu mai reflectăm la ce înseamnă Crăciunul, ne mulțumim cu îndemnul de a fi mai buni, mai înțelegători, facem daruri, ne ajutăm aproapele, sau cel puțin bifăm toate acestea ca acțiuni îndeplinite și ne vedem mai departe de grijile noastre cotidiene. Îl reducem la un eveniment uman, la ce putem înțelege și face în varianta noastră mai bună, de sărbătoare, dar fără să încercăm să ne depășim. Pierdem sărbătoarea din cauza activităților pe care le facem cu ocazia ei, a petrecerilor ce o însoțesc, a zgomotului de fond dat atât de tare încât nu mai auzim glasurile îngerilor coborâți din ceruri ca să ne dea vestea nașterii Mântuitorului nostru.

Până la urmă de Crăciun se naște un prunc. Nu e acesta motiv suficient de bucurie, de petrecere, nu e un pretext potrivit de a fi mai bun? De ce am mai complica lucrurile cu considerații suplimentare, ca să ne ducă unde?

În limbaj obișnuit, nașterea lui Hristos este fie un paradox, fie un nonsens. Maria, o fecioară neștiută de nimeni dintre puternicii acelei lumi, îl naște pe Dumnezeu. Ea este Fecioară înainte de naștere, în timpul ei și după aceea. Iar Dumnezeu, cel necuprins de universul întreg, ia chipul unui prunc nevinovat și lipsit de orice putere. Se poate imagina vreun scandal mai mare pentru mintea umană, ceva care să o disloce mai mult din tiparele ei? Nu, nu e posibil. Dacă suntem liniștiți când vine Crăciunul și îl percepem ca pe o sărbătoare cu dată fixă din calendar, este pentru că nu ne dăm seama despre ce este vorba: se întâmplă lucruri cu neputință de întâmplat, care ne copleșesc mintea și ne lasă muți de uimire.

Crăciunul este o taină mai presus de fire, o putem contempla dar nu înțelege. Nu avem încă acces la dezlegarea tainelor, condiția cunoașterii umane este aceea de „ghicitură” (1 Corinteni 13, 12), acestea ne vor fi pe deplin dezlegate numai odată cu întâlnirea directă cu Dumnezeu. Până atunci însă le acceptăm prin credință.

Faptul că Dumnezeu devine atât de mic încât ia chip de prunc se datorează smeririi Sale, numită și chenoză: „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 7-8) Omul, în starea căzută în care era, nu se mai putea apropia de Dumnezeu, rămânea condamnat la o viață materială, plin de patimi, dedat doar plăcerilor, învins de moarte. Atunci Dumnezeu ia inițiativa de a se apropia de om, de a se coborî la nivelul creaturii, de unde să poată să o ridice iarăși către Sine.

Dumnezeu s-a arătat sub înfățișarea smerită a omului și chiar a pruncului neputincios, dezbrăcându-se pe Sine de mărire și de putere pentru a se face pe măsura noastră. Fără chenoză, adică fără acceptarea de către Fiul a umilirii sale, a coborârii în limitele creaturii și a preluării tuturor slăbiciunilor pe care le presupune natura umană, Dumnezeu ne-ar fi rămas inaccesibil pentru eternitate. Hristos a consimțit însă la această umbrire temporară a slavei sale, pentru ca, în felul acesta, Dumnezeul transcendent, invizibil și incognoscibil, să vină în maximă apropiere de om, pentru a fi privit și pentru a deveni subiectul unui dialog bazat pe dragoste și a restabili astfel comuniunea dintre om și creatorul său. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a sfințit natura umană și a pus astfel bazele regenerării noastre care va fi împlinită definitiv prind jertfa sa pe pe cruce.

Dumnezeu s-a micșorat pe Sine ca să vină în întâmpinarea omului, în schimb omul trebuie să se depășească pe sine, să-și anuleze limitele ca să Îl poată întâmpina pe Dumnezeu. Putem rămâne la nivelul cozonacilor și al sarmalelor, al faptelor bune chiar, dar nu vom înțelege nimic dacă nu vom face efortul de a-L întâmpina pe Prunc ca pe Dumnezeul ce se naște pentru salvarea noastră. Primim taina pe măsura deschiderii către ea. Minunea nașterii Domnului are loc sub semnul misterului, iar ea va fi percepută numai de câțiva aleși, care o vor vesti însă celor din jur. Dacă ne abținem puțin de la „spiritul sărbătorii”, poate va ajunge și la noi vreo adiere din glasul oștirilor cerești „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14)

Paul Curca