Despre biserica ”Sfânta Vineri”

[Angela Rahovan]

       După cutremurul din 1977 și dispariția unor clădiri din preajmă, datorată fie dezastrului fie demolării fiind considerate șubrede, construcția bisericii se detașa impunător în spațiul eliberat, albă și strălucitoare, până spre capătul străzii Gh. Coșbuc (ulterior Calea Călărașilor, actual B-dul Corneliu Coposu) către B-dul N. Bălcescu. Lăcașul de cult, ctitoria familiei Herăscu-Năsturel, iubit de către enoriași, atât pentru închinarea sa Sfintei Vineri cât și pentru frumusețea și sfințenia odoarelor, dispunea de cărți  de valoare și de o valoroasă colecție de covoare orientale. Chiar după construirea complexului agro-comercial, biserica domina piața creată, drept care a fost luată decizia demolării ei din voința celor doi dictatori.

       Oamenii au aflat despre amenințarea distrugerii lăcașului, așa cum se află toate, și zile și nopți au păzit biserica, au aprins lumânări. Nu s-au lăsat intimidați nici de milițieni, nici de securiștii care încercau să-i ”lămurească”, nici de violență și amenințări până când s-au liniștit aflând că va interveni patriarhul la N. Ceaușescu pentru salvarea bisericii. Era tot în iunie, ca și acum, când hoțește, pe întuneric, cu deținuți sau alții (căci intr-adevăr muncitorii au refuzat să dărâme lăcașul), în lipsa pazei credincioșilor, au intrat cu buldozerele și au spulberat zidurile bisericii. Până dimineața terenul a fost curățat, nivelat doar în aer plutea praful gros de cărămidă roșie sfărâmată.

       Pe locul unde a fost biserica, săptămâni în șir oamenii au aprins lumânări și se rugau pentru iertarea păcatelor lor și ale altora lângă pământul rănit și gol, ca o rană pe fața locurilor.

       Pe urmă au pus o cruce de veșnică amintire;mai nou oameni cu suflet și credință au ridicat un monument îndrăzneț prin concepția sa pe care noii necredincioși îl pângăresc cu mâzgălituri zise graffiti și îl udă cu urină.