Descoperire șocantă a arheologilor. Sătmărenii au fost cândva mari pescari

[altmariusistoric]

Satu Mare

http://www.voceatransilvaniei.ro/descoperire-socanta-a-arheologilor...

Cu ocazia cercetărilor arheologice întreprinse în toamna anului 2014 la aşezarea fortificată de la Căuaş-Sighetiu a fost descoperit un ac de pescuit ce iese în evidenţă prin dimensiunile sale, neobişnuit de mari. Realizat dintr-o tijă de bronz cu grosimea de un cm, acul, măsurat de la capăt la zona de arcuire, are o lungime de aproape 10 cm. Este cu totul straniu faptul că pescarii care au utilizat această unealtă acum 3000 de ani erau atât de selectivi, încât doreau să captureze peşti de dimensiuni ce astăzi pot să apară doar în visele pescarilor sătmăreni şi nicidecum în apele regiunii.

”Descoperirea de la Căuaş nu este deloc întâmplătoare. Deşi astăzi aşezarea preistorică se află în plin câmp, în memoria localnicilor este vie amintirea că zona dintre Căuaş, Hotoan, Tiream şi Ghenci, înainte de desecările realizate acum 50 de ani, era o zonă extrem de bogată în faună piscicolă, aceştia trăind în smârcurile şi zonele cu luciu de apă aflate la confluenţa a trei pâraie< Ierul, Cubicul şi un pârâu mai mic, ce venea dinspre Tiream”, spune istoricul Liviu Marta.

Centru protourban ridicat pe o insulă

Cele trei cursuri de apă formau o insulă pe care a fost construită o aşezare preistorică bogată, despre care, fără a intra în amănunte, se poate spune că era un adevărat centru protourban, cu case dispuse pe străzi paralele, în care era practicată intens metalurgia şi alte meşteşuguri, respectiv erau atrase mărfuri exotice, aduse de la distanţe mari. Cercetările arheologice au arătat că în aşezare erau consumate vite, porci şi cai, însă acul de pescuit descoperit într-o locuinţă de la marginea aşezării, pune problema stabilirii rolului pe care îl aveau peştii în alimentaţia populaţiilor preistorice din zona Sătmarului. Există indicia că această ocupaţie avea un rol important, atâta vreme cât şi celelate centre tribal sătmărene datate în preajma anului 1000 î. de Chr. se află în zone mlăştinoase, bogate în resurse de peşte (Călineşti- Oaş, Tiream, Andrid).

”De altfel, este evident că în întreaga preistorie sătmăreană zonele preferate pentru locuire au fost acelea aflate în apropierea luncilor sau zonelor mlăştinoase. Astfel cele mai numeroase aşezări dar şi centre tribale apar în văile Someşului, Turului, Homorodului, Bălcaiei, Ierului etc. sau la marginea Mlaştinii Ecedei, una dintre cele mai întinse arii umede din Europa Continentală. Descoperiri arheologice referitoare la pescuit au fost realizate şi deceniile trecute. De pe Valea Ierului, din localitatea Curtuiuşeni, provin ace de pescuit preistorice (descoperite împreună cu arme şi podoabe datate în sec. XII-XI î. De Hr). Din aşezări ce au funcţionat în mileniul II î. de Hr. pe Valea Ierului şi pe Valea Someşului (Potău, Culciu Mare) au fost descoperite modele din lut miniaturale ce reproduc bărci. Cunoscut în întreaga Europă este un model de barcă cu protome de păsări acvatice, realizat din bronz, ce provine de pe teritoriul oraşului Satu Mare, fiind descoperit chiar pe malul Someşului. În ce priveşte rolul pe care pescuitul l-a avut pe parcursul secolelor în economia şi traiul oamenilor din Câmpia Someşană, putem apela la unele date istorice sau la descrierile etnografice ce reproduce situaţia de dinainte de marile lucrări de desecare”, precizează Liviu Marta.

Ţărani pescari

În ce priveşte apelul la sursele etnografice referitoare la pescuit, o bună parte din ele le avem din Valea Ierului, dat fiind că această regiune a fost una dintre ultimele mari zone desecate. Valea Ierului, flancată de bogata Câmpie a Careiului şi de mici dealuri fertile (Dealurile Tăşnadului şi Dealurile Barcăului), a oferit condiţii bune pentru cultivarea plantelor şi totodată prin iarba grasă din vale, a asigurat condiţii excelente pentru creşterea animalelor, în special a turmelor de vite cornute şi de oi merinos. Date fiind aceste condiţii bune pentru agricultură pescuitul, nici pentru Valea Ierului şi nici pentru alte zone de vale din Sătmar, nu a reprezentat o meserie care să fie practicată exclusiv. Cu exceptia Mlaştinii Ecedeapescuitul s-a conturat în general ca o sursă complementară de hrană.

”Chiar dacă pământurile fertile ofereau resurse generoase, în mai multe sate unii oameni s-au specializat în pescuit. Ei au ajuns să treacă dincolo de o practicare ocazională a pescuiului, astfel încât veniturile lor se bazau pe acelea realizate din peştii vânduţi în comunitate, în satele lipsite de ape sau chiar în pieţele din oraşe (Carei, Marghita, Satu Mare, Oradea şi Debreţin). În special în perioadele ce urmau unor inundaţii, în care peştele rămânea în smârcurile în curs de secare, erau deosebit de propice când, după expresia unui bătrîn pescar din Valea Ierului „dacă apa pentru unii oameni duce grâul, pentru noi, pescarii, îl aduce”, povestește istoricul Liviu Marta.

Inundațiile din 1913 au adus și o mulțime de pești

”În acest sens avem o situaţie plastic descrisă de părintele Pătcaşiu din Hotoan pentru anul 1914< „dezastrele potopului de anul trecut (1913) şi-au avut urmările rele şi anul acesta, întrucât păşunile înnămolite au produs boala de călbază la vite … au pierit peste 160 de capete…După zicala< în tot răul este şi ceva bun! s-a adeverit şi în cazul de faţă. În urma exundărilor (inundaţiilor, n. n.) de ape din anul trecut, s-au coadunat în ierurile noastre atâţia peşti, încât oamenii noştri, afară de hrana avută, au făcut ani peste 6.000 cor(oane). Au fost oameni care într- o zi şi o noapte au prins câte 15 măji (1500 kg!, n.n.) de peşte. Pescuitul a ţinut până în vară, când apele au scăzut. Acest fenomen de pescuit abandonat s-a ivit în toate comunele riverane ale Ierului”. Situaţia descrisă de părintele Pătcaşiu de la Hotoan era una valabilă şi pentru alte regiuni din Sătmar, sugestivă fiind şi descrierea generalizată, referitoare la Valea Someşului. Astfel, istoricul Antal Szirmay arată la începutul secolului al XIX-lea că pe Someş, de-alungul timpului, inundaţiile de mai şi iunie erau resimţite ca fiind cele mai dureroase, deoarece distrugea holdele aproape coapte şi „lăsa populaţia înfometată cu ochii în lacrimi”. Odată cu inundaţiile însă Someşul aducea şi “un noroi gras care îngrăşa pământul şi, mai ales, aduceau crapi şi cegă, care îndulceau suferinţele poporului”, relatează Liviu Marta.

Tebuie subliniată prezenţa pe Someş a cegăi din familia sturionilor, dar şi faptul că locuirea intensă a văii Someşului era cauzată de faptul că oamenii acceptau riscul inundaţiilor periodice mizând pe resursele aduse de râu, peştele şi, în primul rând pe posibilitatea ca noroiul purtat de ape să le aducă recolte record. Legislaţia în domeniul pescuitului din anul 1888 “Fenomenul de pescuit abandonat” la care face referire părintele Pătcaşiu are în vedere faptul că începând cu 1888 sa introdus legea pescuitului, lege de care nu s-a mai ţinut cont în condiţiile inudaţiilor catastrofale din anul 1913. Prin această lege era necesară cumpărarea de bilete de pescuit, date de autorităţile locale (primării) şi totodată, era necesară închirierea terenului de pescuit de la proprietari. Îngrădirile din lege încearcă să aducă de fapt venituri pentru stat şi nu fac referire la „pescuitul sportiv”, de alfel la acea vreme pescuitul la undiţă era considerat demn doar de atenţia copiilor.

Tehnicile de pescuit

”Direct, cu mâna goală, se prindeau cantităţi imense de peşti, chiar dacă acest mod de a pescui, azi, ni se pare primitiv. În anumite zile de la sfârşitul primăverii – începutul verii, din cauza căldurii apa ajungea săracă în oxigen, astfel încât peştii deveneau vizibili la suprafaţă. În acele zile, după cum afirmă o descriere referitoare la satul Curtuiuşeni, întregul sat era la pescuit, cu mic cu mare. Cei care aveau experienţă prindeau direct peştii sau, introducând uşor mâna sub peşte, îl aruncau pe mal. Foarte la modă era pescuitul cu coşul de nuiele, atât în cazul peştilor, dar mai ales a ţiparilor. Aceştia din urmă erau prinşi uneori cu cazmaua sau cu mâna în noroiul semiuscat de pe fundul bălţilor secate. Aşa numitul „tapagatău” (mag. tapagató), reprezentat de un cadru realizat din nuiele sau trestie uşura prinderea cu mâna a peştilor, ţinându-i într-o zonă îngrădită de acest cadru. Foarte la modă era plasa lată de 7 – 8 m prinsă la două laturi de pari de lemn. Aceste beţe erau ţinute în unghi de câte o persoană, iar 5-6 oameni mânau peştii, care odată ajunşi în plasă, erau ridicaţi la suprafaţă”, spne Liviu Marta.

Era utilizat şi comiherul (din germană „kom hir”=hai aici), adică o plasă dreptunghiulară, întinsă de două nuiele flexate. Aceasta era lăsată pe fundul apei, fiind scoasă afară ulterior, cu peştii ce se aflau, pe moment, deasupra ei. Extrem de populare erau şi vârşele, un fel de coşuri alungite în formă de pâlnie, realizate din plasă sau nuiele, cu o strâmtare a zonei gurii, ce nu permitea ieşirea peştilor odată intraţi. Adesea peştii erau ghidaţi spre vârşe de plase sau garduri de trestie şi nuiele, întinse pe zeci de metrii.

Valorificarea peştilor

Capturile de peşti erau imense, aceştia fiind duşi la pieţele de la Carei, Tăşnad, Marghita, dar şi în oraşele mai mari, la Satu Mare, Oradea şi Debreţin. Neexistând frigidere, conservarea era rezolvată prin păstrarea peştilor în gropi, prin transportul lor în butoaie mari, aşezate pe căruţe. Despre ţipari (pişcari), o specie rezistentă prinsă în cantităţi mari, se spune că supravieţuia patru zile întregi la umbră, în iarbă. Există mărturii care fac referire la comercianţii din oraşe care în perioadele în care era excedent mare de peşte, îşi făceau apariţia în satele din Valea Ierului şi cumpărau marfa engros. Când capturile erau mai mici, pescarii, de fapt adesea, soţiile lor, duceau peştii în satele şvăbeşti, peştii fiind schimbaţi pe produse neperisabile< cereale, ulei sau untură şi slănină de porc.

Una dintre mâncărurile intens utilizate era „moarea de curechi cu pişcari”, o ciorbă făcută pe murătură de varză. Chiar dacă bătrânii azi o apreciază nostalgic, din cauza intensei utilizări era catalogată ca fiind „mâncarea săracilor”. Se spune că în Berveni, aspect valabil şi pentru o largă categorie de oameni din judeţ, moarea de curechi cu pişcari era o mâncare cotidiană, în timp ce slănina de porc era apreciată ca mâncare de lux, păstrată pentru perioade de munci grele, cum era secerişul.

”Acum, la o jumătate de secol de la desecările din judeţul Satu Mare situaţia s-a inversat< alimentul cel mai ieftin este slănina de porc şi carnea animalelor crescute în ferme profilate pe creştere forţată. De fapt alimentele realizate în gospodării ocupă doar segmente periferice ale pieţii. Peştele local, crescut natural, a ajuns la statutul de …„marfă exotică”. Ţiparul a dispărut din bălţi, singura şansă de a-l întâlni, este aceea de a-i „accesa” imaginea virtuală pe internet”, a mai spus Liviu Marta