Derusificarea României (II) – Dej şi Insurecţia anticomunistă din Ungaria.

[altmariusistoric]

 Bodnăraş, agentul Siguranţei?

Autor: Adrian Pătruşcă | luni, 19 martie 2012 | 11 Comentarii | Vizualizari

http://www.evz.ro/derusificarea-romaniei-ii-dej-si-insurectia-antic...

dej__patr__rege_7_nov_46_amb_sov

Continuăm dialogul cu Dan Ciachir despre evenimentele petrecute acum 50 de ani şi cum au fost ele pregătite de Gheorghiu-Dej printr-un balet diplomatic față de Moscova.

EVZ:Care sunt mecanismele care au condus la "derusificare"? Pentru că, după moartea lui Stalin şi un uşor "dezgheţ", vine un nou val de represiune.
Dan Ciachir: "Dezgheţul", sinonim al destalinizării, aşa cum am spus, se produce la Moscova după moartea lui Stalin (5 martie 1953) şi se propagă în ţările satelizate. Anii 1948 – 1953, nu numai în România, ci în toate ţările controlate de Moscova, au reprezentat o perioadă a terorii. Moartea lui Stalin a fost un moment de bucurie pentru români şi pentru toată Europa de Răsărit. Lumea s-a îmbătat atunci la propriu şi la figurat, atât în Bucureşti cât şi în provincie, la ţară ca şi la oraş... Scriitorul Pericle Martinescu a lăsat câteva pagini memorabile în acest sens în jurnalul său. În august 1953 sunt sistate lucrările la canalul Dunăre – Marea Neagră, care înghiţise atâtea vieţi omeneşti, Gheorghiu-Dej definindu-l pe 23 august acelaşi an "o eroare economică majoră". Fusese început din îndemnul lui Stalin. La Bucureşti, Ana Pauker era arestată şi anchetată atunci când a murit Stalin; închişi erau şi Vasile Luca şi Teohari Georgescu, însă în România nu avuseseră loc procese (se vor reduce la Procesul Pătrăşcanu) îndreptate împotriva fruntaşilor comunişti, comandate de la Moscova. În 1949, pe lângă procesul Laszlo Raik, care duce la execuţia fostului ministru maghiar, mai sunt executaţi 360 de vechi comunişti... La sfârşitul aceluiaşi an 1949, la Sofia este judecat şi executat fostul vicepremier Traiko Kostov; în 1952 este judecat şi executat la Praga Rudolf Slanski – alţi aşa-zişi complic fiind executaţi odată cu el – fost secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia... Frământările post-staliniste era firesc să fie mai vii în aceste ţări spre deosebire de România. Însă şi în ţara noastră opresiunea se îndulceşte. Se mai golesc închisorile. În 1956 sunt eliberaţi din detenţie poetul Radu Gyr şi Petre Ţuţea. Tot atunci revin la suprafaţă, fără să fi fost închişi, oameni care se ascundeau, precum Alexandru Paleologu. Chiar o mare parte din foştii demnitari întemniţaţi la Sighet, închisoare de premieri şi de miniştri, de şefi de partide, sunt eliberaţi în 1955

Tot în această perioadă de "dezgheţ" apare şi expresia spiritul Genevei...
Avusese loc la Geneva o întâlnire la nivelul cel mai înalt între ruşi şi americani şi se mai temperase suflul Războiului Rece, puternic la începutul anilor ’50, pe vremea războiului din Coreea. La Geneva se vorbise de coexistenţă paşnică, de faptul că cele două blocuri, NATO şi Tratatul de la Varşovia, puteau să ducă o existenţă paralelă. Atunci s-au făcut nişte importuri semnificative din Occident, inclusiv automobile de lux pentru protipendada roşie. În 1956, o trupă a Teatrului Naţional din Bucureşti, numărând vreo 50-60 de persoane, întreprinde un turneu la Paris; în acelaşi an călătoreşte la Paris scriitorul Petru Dumitriu – fapt de neimaginat între 1948 şi 1953.

Dar, ca să recurgem la o expresie a lui Petru Dumitriu: "reîngheţul", cum s-a ajuns la el? Ce anume l-a generat? Două elemente: insurecţia anticomunistă din Ungaria (1956) şi retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din România (1958). Cele două evenimente sunt legate strâns între ee. Nu vreau să vorbesc mult despre insurecţia, revoluţia sau – cum îi spunea presa comunistă – "contrarevoluţia" maghiară, care nu s-ar fi putut produce fără "dezgheţul" post-stalinist şi citirea acelui raport secret de către Hruşciov la Congresul XX al PCUS. Şapte luni mai târziu s-au dezlănţuit ceea ce propaganda roţie numea, cu un eufemism, evenimentele din Ungaria, soldate cu pierderea a zece mii de vieţi omeneşti. Insurecţia ancitcomunistă din Ungaria a constituit un act de eroism, căruia, însă, Occidentul, îndeosebi Statele Unite, care promiteau sprijin "naţiunilor captive", nu i-a acordat sprijin efectiv. În Ungaria, însuși guvernul şi premierul Imre Nagy se alăturaseră revendicărilor populare, declaraseră neutralitatea Ungariei şi ieşirea acesteia din Pactul de la Varşovia. Armata aproape că se alăturase insurgenţilor. Împotriva lor au luptat doar securitatea maghiară (răsculaţii lapidaseră nenumăraţi securişti) şi Armata Roşie. După înnăbuşirea insurecţiei maghiare, Gheorghiu-Dej şi echipa au fost cât se poate de fideli lui Hruşciov. Toţi liderii comunişti rămăseseră consternaţi de felul în care se poate prăbuşi un regim impopular, nedorit, anti-naţional... Aşa cum se ştie, Imre Nagy, principalii săi colaboratori, s-au refugiat după reprimarea insurecţiei la Ambasada iugoslavă din Budapesta. Li s-a promis – aspect pe care l-au împărtăşit şi gazdele lor – că dacă ies din ambasadă vor fi lăsaţi să se întoarcă liberi la casele lor. În realitate, autobuzul în care aceştia s-au urcat era deja controlat de militari sovietici. Nagy, colaboratorii, familiile lor, inclusiv copiii acestora au fost trasportaţi pe calea aerului la Bucureşti, în mod forţat, şi internaţi la Snagov – în palatul cu numeroase încăperi ridicat pe maul lacului de acolo de principele Nicolae (fratele regelui Carol al II-lea), respectiv pe-o altă latură a lacului, într-o clădire construită ca redacţie a publicaţiei cominterniste "Pentru Pace trainică..." (de aici şi-a luat numele de Complexul Pacea) în care am intrat de mai multe ori în anii ’70, când devenise un restaurant luxos, discret şi silenţios, cu o mică grădină cu pajişte şi ponton.

Cum s-a simţit la Bucureşti atmosfera insurecţională a Budapestei? Unda de şoc a cutremurului s-a propagat şi în România, inclusiv în puşcării, unde gardienii, aşa cum povesteşte Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele, nu se mai dedau la mojicii şi brutalităţi, devesniseră precauţi şi prudenţi, ba chiar excesiv de reţinuţi... Mai mult decât la Bucureşti, ecourile Budapestei s-au propagat la Timişoara, în rândul studenţilor, acolo chiar şi în unele unităţi militare (au fost executaţi ulterior câţiva ofiţeri români), la Cluj, la Bucureşti tot în mediile universitare. Atunci au fost anchetaţi cu sălbăticie şi condamnaţi ulterior viitorii scriiotri Marcel Petrişor, Alexandru Ivasiuc, Florin Constantin Pavlovici, alţi studenţi primind pedepse mai mici... Un simpatizant al "evenimentelor din Ungaria" a fost şi poetul Nicolae Labiş care murea la sfârşitul aceluiaşi an 1956.

După înnăbuşurea insurecţiei de la Budapesta a urmat şi în România un val de arestări... Istoricii îl estimează la peste 12.000 de arestări. Însă majoritatea proceselor încep în anii 1958-1959. În Procesul Noica – Pillat, menită să înspăimânte intelectualii...

De ce neapărat intelectualii? Deoarece se considera că nucleul insurecţiei anticomuniste maghiare îl constituiseră intelectualii; scriitorii, poeţii, oamenii de cultură de la Cercul "Petöfi" din Budapesta... Aşa se face că şi în România, intelectualii devin ţinta represiunii; până atunci fuseseră politicienii sau membrii militanţi ai unor organizaţii politice desfiinţate (îndeosebi legionarii).

Dar clericii ortodocşi nu devin o ţintă? Devin. Şi cred că vă gândiţi la Procesul "Rugului aprins", pandant spiritual (sau "mistic") al Procesului Noica – Pillat. Despre acest proces se ştie mai puţin, deşi i-a căzut victimă şi cel mai mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, arestat în toamna lui 1958 şi eliberat în 1962. Alţi clerici precum teologul-monah Ilarion Felea ori schimonahul Daniil (Sandu Tudor) au răposat în temniţă la Aiud. Steinhardt face într-un fel legătura dintre cele două "loturi". Convocat la Securitate în ultimele zile din 1959, i se dă timp de gândire ca să accepte să devină din acuzat martor al acuzării în Procesul Noica – Pillat. Refuză să facă lucrul acesta – tatăl său are un cuvânt decisiv în acest sens - şi revine la începutul lui ianuarie 1960 la anchetatori să îşi asume rolul de victimă. Urmează apoi eliberările, începând din 1962, iar graţierea din vara anului 1964 goleşte închisorile de deţinuţi politici.

Să ne oprim la al doilea element care a generat "reîngheţul" – retragerea trupelor sovietice. În ce condiţii s-a produs. Este adevărat că a existat o încercare anterioară a lui Dej în acest sens? A existat şi despre ea se vorbeşte pe larg în stenogramele plenarei din noiembrie – decembrie 1961. Episodul este evocat de Emil Bodnăraş, socotit unanim "omul Moscovei" în România satelizată. Înainte de a evoca alocuţiunea lui Bodnăraş, aş vrea să spun altceva. Obişuit să citesc cărţi de istoriografie, am ajuns la monografiile consacrate de profesorul Cristian Troncotă celor doi şefi ai serviciilor secrete (structuri superioare Siguranţei) din perioada lui Carol al II-lea, respectiv a lui Antonescu: Mihail Morizov şi Eugen Cristescu. Ştiam şi eu că Emil Bodnăraş, fost şef de promoţie la şcoala de ofiţeri, tras de ideile marxiste sau de comunism, a trecut graniţa în Uniunea Sovietică, unde a urmat o şcoală de spionaj, întorcându-se de acolo cu o misiune specifică. Abia ajuns în ţară. A fost însă recunoscut de un fost coleg de şcoală militară, denunţat, arestat etc... Concluzia profesorului Cristian Troncotă în cazul Bodnăraş este următoarea: Bodnăraş a fost un agent al lui Moruzov, instruit de el (amândoi vorbeau impecabil ruseşte) şi plasat în Uniunea Sovietică cu legenda de mai sus. Atunci când a deţinut şefia serviciilor de informaţii, mai scrie Cristian Troncotă în lucrarea sa, la sfârşitul anilor ’40, Emil Bodnăraş şi-a omorât agentul recrutor (Mihai Moruzov fusese omorât de legionari).
La plenara din toamna anului 1961, Bodnăraş povesteşte cum, în anul 1955, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej l-a rugat să-i sugereze liderului sovietic retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din ţara noastră, pe motiv că vorbea perfect ruseşte. Bodnăraş mai spune că l-a speriat reacţia lui Hruşciov, una de respingere aproape violentă. Motiv pentru care simţi periclitată situaţia în partid.

Cum se face atunci că trupele sovietice sunt retrase din România în iunie 1958?După înnăbuşirea insurecţiei maghiare, Hruşciov simţea nevoia să arate că un regim comunist se poate susţine, totuşi şi fără baionete ruseşti. Poate îşi va fi amintit şi de cererea lui Dej transmisă în 1955 prin Bodnăraş. Ura şi antisovietismul maghiar dezlănţuite în octombrie 1956 erau şi o consecinţă a faptului că opt sau nouă milioane de unguri trebuiau să întreţină două sute de mii de soldaţi ruşi; pentru că nu-i hrănea Moscova ci ţara ocupată. Tot atâţia ostaşi sovietici, cu ofiţerii aferenţi, întreţineam şi noi: dacă nu mai mulţi. Palatul Lido din centyru Bucureştiului, cu terase, piscină cu valuri, devenise reşedinţă pentru ofiţerii sovietici; după plecarea lor definitivă, în 1958, Lido a fost transformat în hotel de lux; aveau să locuiască acolo actorul Jean Marais, solistul Domenico Modugno, Geraldine Chaplin... Era tot un efect al derusificării. Aşadar, trupele sovietice au fost retrase din România, nu din Ungaria, unde insurecţia anticomunsită fusese implicit antisovietică.

Unde s-au semnat documentele retragerii trupelor sovietice? În sala popicăriei casei principelui Barbu Ştirbey de la Buftea. Evit cuvântul "palat" pentru că nu este vorba de un palat. Am fost în interiorul clădirii, întrucât s-a deschis un local acolo, şi am mers şi în latura în care s-au semnat documentele. Cu patruzeci de ani în urmă, în martie 1918, se semnase sub acelaşi acoperiş o pace cu Germania, efemeră şi înjositoare pentru noi, iscălită de Alexandru Marghiloman... După câteva luni, roata norocului s-a întors. Mircea Vulcănescu, ocupându-se de participarea noastră la Primul Război Mondial, a consacrat o pagină norocului românesc. La sfârşitul anului 1918, România Mare avea o suprafaţă aproape cât cea a Italiei.

După semnarea acordurilor de la Buftea, în 1958, Hruşciov s-a întors la Moscova? Nu, a urmat o vânătoare la Dealu Negru, la vreo 30 de kilometri de Bistriţa-Năsăud, organizată de Maurer. De la Buftea până la Bistriţa s-a mers cu trenul regal. La Dealu Negru, într-un loc foarte frumos şi izolat, în munte, la masă, Hruşciov a descoperit un vin pe gustul lui, alb, extrem de sec: Steininger: Plantat la Lechinţa de saşii stabiliţi îm împrejurimile Bistriţei. Vinul i-a plăcut foarte mult lui Hruşciov; atât de mult încât a luat cu el şi la Moscova. Ulterior s-a vorbit despre "butoiul lui Hruşciov" din care i se trimitea cu regularitate. Însă aşa cum multe cetăţi greceşti se revendică locuri natale ale lui Homer, se credea că "butoiul lui Hruşciov" rezidă în judeţul Olt, la Sânbureşti, pe fostele domenii ale lui Vintilă Brătianu. Cabernetul de Sâmbureşti era singurul vin care se îmbutelia în sticle de 330 de mililitri (cu etichetă bătută la maşină) în anii ’60, în Bucureşti. Se găsea la restaurantul de la etajul întâi din Blocul Turn din preajma Sălii Palatului, în braserie la Athenée Palace sau la Pescăruş, pe malul Herăstrăului... Însă adevăratul "vin al lui Hruşciov" a fost Steiningerul de la Lechinţa.

În concluzie, care au fost consecinţele retragerii trupelor sovietice de ocupaţie din România? Aşadar, retragerea a avut loc în vara anului 1958, la un deceniu după instaurarea efectivă a regimului comunist în ţara noastră. Cred că e mai puţin important dacă ea a fost opera lui Dej, a echipei sale, sau expresia acelui noroc românesc, invocat atât de P.P. Carp cât şi de Mircea Vulcănescu... Acea retragere a mângâiat mândria poporului român atât de încercat, l-a răcorit puţin şi a scutit visteria de întreţinerea foarte costisitoare a acelor trupe. Peste trei ani începeau să fie retraşi din ministere şi consilierii sovietici şi trimişi acasă treptat. Nu se putea înfăptui derusificarea dacă rămâneau pe teritoriul României soldaţii şi ofiţerii ruşi. Din alte ţări satelizate de Moscova trupele sovietice s-au retras abia în 1990. Aşadar, Dej şi anturajul său politic – pentru că Dej era un om care obişnuia să întrebe şi chiar să îşi asculte sfetnicii – au valorificat la maximum (inclusiv sub aspect prpagandistic) întoarcerea acasă a trupleor muscăleşti. Iar derusificarea s-a produs în paralel cu "dezgheţul" (relaxarea vieţii cotidiene, golirea închisorilor) şi cu deschiderea către Occident. Evocam la începutul la începutul dialogului nostru cutiile de Coca Cola băute în 1963 şi pechetele cu cinci lame de gumă de mestecat – costau zece lei pachetul. Dar tot atunci începeau să se vândă în restaurante ţigări americane, se importau – din acelaşi an 1963 – patru tipuri de Fiat şi multe bunuri de larg consum, de la stofe englezeşti la coniac franţuzesc Martell şi de la câteva mărci de whisky la cacao olandeză Zaan... În România, mai ales după "evenimentele din Ungaria, s-au desfiinţat cotele obligatorii, s-a îmbunătăţi aprovizionarea, ţara noastră având, între statele socialiste, consumul cel mai ridicat. Din 1964 se vindeau la chioşcurile de Difuzarea Presei şi alte cotidiane franţuzeşti şi italieneşti decât cele comuniste ("Le Monde", "Le Figaro", "Corriere della Serra", "La Stampa") şi chiar reviste "Paris Match".