În concepţia lui Jean-Claude Larchet, spaţiul virtual cu noile mijloace media au generat o sărăcire a spiritului, a vieţii spirituale, deoarece acestea iau din ce în ce mai mult locul religiilor şi spiritualităţii tradiţionale. În acest sens, mediasfera a devenit tărâmul unor noi spiritualităţi şi chiar a unei noi religii, fiindcă noile media sunt în stare să înfiinţeze o „nouă lume” şi un „om nou”.
După cum apariţia televizorului şi a televiziunilor a fost considerată un mare progres al civilizaţiei, la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul telefonului mobil şi al Internetului. Noile tehnologii sunt considerate condiţie sine qua non pentru împlinirea fericirii omului postmodern, pentru că aceste noi tehnologii deschid omului porţile spre un viitor plin de făgăduinţe.
Caracterul religios al noilor media a fost scos în evidenţă foarte bine de sociologul Philippe Breton în eseurile sale intitulate „Utopia comunicării” şi „Cultul Internetului”. Astfel, tot mai mulţi gânditori, teologi şi sociologi vorbesc despre instaurarea unei „noi religii seculare”, a unei zeităţi sau divinităţi tehnicizate, care nu fac altceva decât să distorsioneze adevărata comunicare interpersonală şi să o înlocuiască cu un surogat sau erzaţ al comunicării, şi anume Reţeaua. Philippe Breton arată cum caracterul religios al noilor media era vizibil chiar de la începuturile informaticii, numită pe atunci cibernetică.
Norbert Wiener propunea însă recunoaşterea comunicării drept valoare centrală pentru om şi societate, iar dispozitivele de comunicare erau văzute de acesta indispensabile comunicării. Ele sunt bune, spunea Wiener, pentru că se opun răului, prezent în societate tocmai prin lipsa comunicării. După Wiener, omul nu poate fi privit drept fiinţă dacă nu comunică, dar el se referea nu la orice fel de comunicare, ci la comunicarea realizată prin noile media. Philippe Breton vede în această concepţie a lui Norbert Wiener despre o nouă societate şi un om nou care se naşte din biruinţa binelui (comunicarea) asupra răului (entropia), nu o pură utopie, ci o veritabilă teologie fondatoare a unei antropologii cu caracter religios.
Horbert Wiener a profeţit totuşi locul central pe care avea să-l ocupe în societatea postmodernă comunicarea şi tehnologiile, acestea invadând toate aspectele vieţii cotidiene, atât sociale, cât şi personale: economie, politică, cultură, literatură, religie, muncă etc. Wiener a profetizat apariţia lui hommo communicans, care este numaidecât şi un hommo connecticus. De ce? Pentru că adevărata comunicare în ochii omului ataşat profund de mediul virtual nu se poate realiza decât prin intermediul Internetului. Aşa se face că lumea cea nouă instituită de noile media este înfăţişată ca o lume ideală, pacifistă şi unificatoare, în care toţi oamenii sunt bine informaţi, având acces la tot soiul de ştiri, şi astfel se consideră că devin mai inteligenţi, că stabilesc relaţii dintre cele mai bune, fără a avea graniţe.
Cu toate acestea, Jean-Claude Larchet atrage atenţia asupra faptului că „noua religie” nu este o întreprindere filantropică ce urmăreşte în mod dezinteresat binele umanităţii. Nestricăciunea şi nemurirea făgăduite de ea nu sunt haruri sau daruri, ci pur şi simplu produse. În acest sens, putem vorbi de o „mântuire” care poate fi cumpărată. „Mântuiţi” vor fi aceia care vor avea bani să cumpere aceste gadgeturi şi condamnaţi vor fi cei care nu îşi vor permite luxul acesta (povestea reală a unui japonez care şi-a vândut un rinichi pentru a-şi cumpăra ultimul tip de Iphone şi un Laptop, ca să nu mai fie oaia neagră a clasei). De aceea, îngrijorarea conform căreia vom vorbi de o societate ierarhizată pe două niveluri: a supra-oamenilor şi a sub-oamenilor, este cât se poate de întemeiată.
Noua religie de care vorbeşte Larchet nu are nici morală şi nici etică. Avem de-a face aşadar cu o distorsionare a realităţilor spirituale. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Coloseni, cap. 3, despre omul cel nou, menit să ia locul omului vechi. Iar în doctrina patristică se vorbeşte despre îndumnezeirea omului ca ideal al persoanei create după chipul lui Dumnezeu. Or, acest ideal este transpus din domeniul spiritual în cel material. Accentul nu mai cade pe ajutorul harului divin, ci pe puterea sau forţa proprie a omului autonom, care se comportă în societate ca şi când Dumnezeu ar fi absent.
Adeseori, folosirea excesivă a noilor media ia locul participării la slujbele religioase. Se consolidează astfel o formă de viaţă spirituală virtuală în detrimentul vieţii spirituale reale din Biserică. Vorbim aşadar de o îndepărtare a tinerilor de Creştinism, şi aceasta nu doar în lumea apuseană, ci şi în Europa de Est, întrucât mesajul evanghelic a devenit irelevant în ochii omului postmodern. De aceea, actualitatea misiunii Bisericii nu trebuie înţeleasă ca acomodarea ei la duhul lumii, căci astfel am avea de-a face cu secularizarea ivită chiar din interiorul Bisericii.
În lucrarea „Tehnicizarea inumană a vieţii”, prof. dr. Adrian Lemeni vorbeşte despre necesitatea discernământului care ar trebui valorificat în interacţiunea cu mediile tehnologice de astăzi. Plecând de la condiţia creştinului de a fi în lume, dar nu din această lume, se pune întrebarea legitimă: Cum ar trebui să se raporteze creştinii la cultura tehnicizată a zilelor noastre? În acest sens, prof. dr. Adrian Lemeni recomandă evitarea extremelor: adică nici nu trebuie să demonizăm tehnologia, dar nici nu trebuie privită cu entuziasm. În ceea ce priveşte misiunea eclesială, aceasta nu ar trebui să fie influenţată de imaginea pe care o are în faţa lumii sau cât de eficientă este din punct de vedere tehnic, căci după aceasta se ghidează în special societatea seculară. Totodată, trebuie să conştientizăm faptul că, dacă folosim noile tehnologii în transmiterea mesajului nostru, fie el creştin, ne împărtăşim de un anumit duh care structurează aceste medii. În comunicare trebuie să ţinem cont atât de conţinutul discursului, cât şi de forma acestuia.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius