Douglas Smith, unul dintre specialiștii americani în istoria Rusiei, analizează în contextul acestui volum (publicat în 2012) învinșii, „foștii“ oameni ai vechiului regim, despre a căror soartă puțini istorici s-au mai interesat după victoria bolșevicilor și pe care ideologia comunistă i-a catalogat implacabil ca fiind „dușmani ai poporului“ și exponenți ai unei lumi decăzute. Motivat în cercetarea sa și de lipsa bibliografiei referitoare la subiect întrucât „se spune că istoria este scrisă întotdeauna de învingători. Dar ceea ce se spune mai rar, deși nu-i mai puțin important, e că istoria se scrie de regulă despre învingători. Aceștia se bucură de mai multă atenție în cărțile de istorie decât învinșii. Literatura despre Revoluția Rusă demonstrează această afirmație“, Smith organizează echidistant întregul material pe care îl recuperează după cercetări dificile și amănunțite în arhive și în maniera istoriei orale. În câmpul aparițiilor editoriale din spațiul românesc, tot cu un subiect tangențial celui analizat de istoricul american, menționăm și volumul „Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea“ publicat de cea care semnează de această dată prefața volumului lui Smith, Antoaneta Oltean, cu diferența că abordarea autoarei este mai degrabă una transculturală, centrată pe detaliile, ceremoniile și fastul de la curțile țarului și mai puțin pe destine individuale.
Aristocrația a fost „coloana vertebrală a imperiului“ din rândurile cărora au fost selectate primele victime ale bolșevicilor. Dând dovadă de echilibru și spirit critic, Smith nu pornește de la premisa inocenței acestei clase, dimpotrivă, încă de la primele pagini menționează poziția lui Nikolai Nabokov care considera aristocrația „îngrozitor de insensibilă și oribil de obtuză“ și, mai ales ignorantă față de prăpastia adâncă dintre ea și cei pe care îi exploatase fără milă mai multe secole. Urmarea firească – atât timp cât clasa nu renunță la privilegii în pofida pauperității în care se zbăteau cei mulți – este un declin, iar istoricul nu se sfiește să vorbească despre o elită dar, în același timp, „o societate bolnavă, închisă în sine, consangvină, care nu avea cum să scape de extincție“. Clivajul social tot mai adânc era semnul unei „degenerări extraordinare ca care se ajunsese“ și a imposibilității unui dialog normal, sănătos, între membrii societății. Odată declanșat conflictul, o parte a aristocrației părăsește Rusia, luând calea exilului – de aici provin supraviețuitorii care au mai putut furniza mărturii în alcătuirea acestui volum – iar cealaltă parte, mai puțin intuitivă, a rămas și a fost lovită de valul furiei și al răzbunării proletare. Aristocrații rămași au fost fie executați, fie exterminați în lagăre, fie – în cazuri excepționale – risipiți prin gulag la limita subzistenței. Este în sine o carte despre măreția și dispariția nobilimii ruse și despre supraviețuirea individuală a unora dintre membrii săi, o poveste a elitei deposedată și distrusă între Revoluția de la 1917 și cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, chiar și în anii celei mai cumplite terori, oamenii au încercat din răsputeri să supraviețuiască în condiții cumplite, iar din acest punct de vedere mărturiile unora – adunate cu acribie de istoric – sunt impresionante. Incontestabil că „distrugerea nobilimii a fost una dintre tragediile istoriei ruse“, întrucât, vreme de aproape un mileniu, furnizase Rusiei elita culturală, politică, militară și artistică a țării – „Sfârșitul aristocrației a marcat încheierea unei tradiții lungi și demne de toată lauda, care a creat mult din ceea ce considerăm și astăzi a fi tipic rusesc, de la marile palate de la Sankt-Petersburg, la poezia lui Pușkin, la romanele lui Tolstoi și muzica lui Rahmaninov“ – dar acest fapt evident nu îl împiedică pe istoric să organizeze întregul material într-o manieră critică și atent la detaliile contextuale ale timpului. Prin urmare, de la prima până la ultima din cele aproximativ 600 de pagini, există o imparțialitate și o abordare interogativă a surselor, fără a favoriza clasa celor care reprezintă în sine subiectul volumului. Originală este și maniera de analiză a conținutului – declinul (pentru că, până la urmă, despre declin este vorba) aristocrației ruse este urmărit prin intermediul destinelor membrilor a două mari familii nobiliare cu veche tradiție și blazon în societatea rusă, respectiv Șeremetiev și Golițîn.
Așadar, protagoniștii acestei fresce (care se cunoșteau în epocă și erau reprezentativi pentru un segment al societății din care făceau parte), care se întinde pe mai bine de cinci decenii, sunt membrii celor două familii, ambele cu o istorie ilustră și ambele afectate în timpul revoluției: familia Golițîn – ale cărei origini merge până la Ecaterina cea Mare – adeptă a liberalismului, a occidentalismului, a europenizării, a industrializării și familia Șeremetiev, fidelă monarhismului conservator. Datorită numărului mare, descendenții familiei Golițîn au reușit să supraviețuiască în Rusia, dar dintre numeroasele ei ramuri existente în 1917 a reușit să supraviețuiască numai una, toate celelalte fiind ucise sau nevoite să se exileze. Trebuie să menționăm și gradul de dificultate al temei în raport cu cercetarea istorică întrucât în anii 1940, aristocrația – ca putere, ca etalon, ca elită – era anihilată și asupra trecutului și prezentului ei s-a lăsat tăcerea, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial, și mai ales după moartea lui Stalin din 1953 urmată de dezghețul lui Hrușciov, unii nobili au încercat să vorbească. Târziu însă, după anul 1980, după ce Gorbaciov a impus politicile glasonst și perestroika, istoricii au început să îi caute pe nepoții și strănepoții aristocraților și să le ceară detalii despre viața acestora.
Volumul aduce în față o istorie pierdută și recuperată ulterior în primul rând pe baza memoriilor, a jurnalelor, a scrisorilor, a fotografiilor și a documentelor de familie ale celor care au reușit să emigreze, „eu însumi am făcut cunoștință cu mai mulți descendenți și le-am aflat poveștile despre ceea ce se întâmplase cu familiile lor în timpul revoluției“, și au fost obligați să o ia de la capăt, afirma Smith mulțumind supraviețuitorilor și descendenților cu care a corespondat și care s-au arătat deschiși în a susține cercetarea sa. „Cei înfrânți nu sunt mai puțin demni de pomenire decât cei biruitori – afirmă autorul – fie și numai pentru a ne ajuta să apreciem întreaga bogăție a trecutului și a păstra amintirea celor uitați, în mod nedrept, de istorie.“
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius