De pe facebook adunate: Despre tranzacţiile cu cărţi pe platforma online amazon.

[altmariusbook]

Constantin Sandu Milea
După părerea mea, tranzacţiile cu cărţi (albume de artă) ar trebui să se facă numai prin intermediul agenţilor literari, creându-se astfel autorilor o libertate totală în creaţia de idei. În lumea europeană, deci şi în România, primul lector avizat este agentul literar, fie acesta propriul editor, self publishing, self curator. El singur va decide dacă va investi timp şi, eventual, bani în promovarea cărţii. Cu alte cuvinte, filozofia noastră ar putea fi aceasta: dacă la noi lectorul este o umbră a ceea ce reprezintă acesta în sistemul occidental, rolul important de cititor profesionist va fi preluat de către scriitori, care se vor citi online între ei. Astfel, fiecare scriitor devine propriul editor, agent şi self curator. Cu diferenţa că, în cazul unei cărţi, scrisă în coautorat sau cvadriautorat, dacă aceasta este bună, şi trece testul de piaţă la nivel social planetar, scriitorii, agenţii, editorii, self curatorii se vor lega între ei prin propria lor editură virtuală, pentru a încerca să se stoarcă uni pe alţii de talent, pentru a scoate maximum de profit din operele lor.
Brâncuşi are în acest sens un aforism care ar putea să ne fie o cheie filozofică în promovare de literatură şi artă: “Nu este nevoie ca forma să fie o monedă acceptată de toată lumea. Forma este o monedă pe care fiecare om de geniu o bate cu efigia sa. Când moneda reuşeşte să circule, scopul artistului a fost atins; însă când acceptarea este impusă de către oficialităţi, atunci nu mai are nici o valoare; şi se ajunge la inflaţie, aşa cum se întâmplă cu oricare operă de artă, care şi-a câştigat scrisorile de acreditare.”
Se zice că fiecare ţară îşi are conducătorii pe care îi merită. Dar asta e valabil în primul rând în “elita” ţării. Cum e ţara, aşa e şi “elita” ei, coruptă şi trădătoare. Pentru eşecul culturii şi în mod special a literaturii române, care a avut o implicaţie gravă în politica ţării, dau ca exemplu chiar editura fostului ICR (condusă de H.R. Patapievici), care a finanţat zece mari edituri străine, din Germania, Spania, Franţa, Olanda, SUA, Grecia, Italia, etc. Nu era mai simplu să fi scos în regie proprie, pe banii lor, cărţile lor, scriitori precum Norman Manea, V. Tismăneanul, M. Cărtărescu, Matei Vişniec, Dan Lungu, etc., în loc să tipărească statul român aceste cărţi “de autori” din bani publici în valoare de 500.000 de euro (alţii spun că tipărirea şi promovarea acestor “scriitori” a costat peste un milion de euro), în nu se ştie câte exemplare, care poate că zac şi azi în depozit? Cu banii rezultaţi din vînzarea în străinătate, se puteau, bineînţeles, tipări alte cărţi, în sistem privat. Numai că, în acest fel, selecţia ar fi fost naturală şi nu artificială, şi am fi putut să aflăm şi noi, scriitorii anonimi, ce cărţi româneşti doreau, într-adevăr, să citească străinii din ţările respective. Întrebarea care apare în mod firesc: în cazul în care chiar s-au vîndut acele cărţi, banii încasaţi au revenit ICR, din moment ce el a suportat cheltuielile? Dacă nu, unde au ajuns? Şi, oare, ce tiraje s-au tipărit la aceste edituri?
Valoarea artistică şi literară ar trebui să o dea marele public, prin selecţie naturală, nu artificială. Pentru că tot ce e artificial în om generază război (la început război cu tine însuţi şi în final război cu toată lumea. Cu alte cuvinte, război între forţele infernale şi cele cereşti). Poate că greşesc, dar eu îi consider pe aceşti scriitori, finanţaţi de statul român, nişte mercenari, care scriu la comanda politică de Depopulare Globală, şi generează numai “contra-culturi”. Poate că de aceea cărţile lor au un caracter infernal, se înrudesc cu magia neagră, sunt ca un strigăt nemuzical, pentru că operează cu ştiinţa morţii, nu cu ştiinţa viului.