Repertoriul început în episodul precedent ar putea continua nestingherit, cu scene care par să-şi corespundă la distanţă. Dacă, de pildă, în propria adolescenţă, Maiorescu notează scrupulos vederea primului rinocer (p. 63), peste ani, aflat cu fiica lui, Livia, la Londra, criticul o va iniţia pe aceasta în zoologia exotică, plimbând-o prin parcuri în care cămilele umblă libere.
Tot astfel, cald-familiale sunt şi momentele în care, tată responsabil, acesta iese în zăpadă cu sania pentru a-şi bucura fiul, bolnăvicios de pe acum (va şi muri, de altfel, în 1872). Sau acelea în care, împreună cu Bodnărescu şi Clara, culege viorele de pe câmp pentru a le replanta în grădina casei (p. 217). S-a discutat mult (inclusiv Z. Ornea o face) pe marginea răcirii progresive a relaţiei lui Maiorescu cu această primă soţie. Nu m-aş opri însă asupra faptului în sine (cu toate că el e consemnat printr-o splendidă scrisoare de despărţire, la pp. 399-400: „Rămâi unde eşti şi acordă-i fiecăruia dintre noi posibilitatea de a se regăsi singur în sine însuşi”), atâta vreme cât divorţul e înnobilat mai târziu de abnegaţia cu care soţul stă la căpătâiul Clarei pe parcursul operaţiei dificile pe care aceasta o suferă (pp. 556 - 564). Opresc totuşi înşiruirea pentru a putea atinge în spaţiul rămas o chestiune, zic eu, nodală din perspectiva istoriei literare.
Fără doar şi poate, Jurnalul acesta reprezintă o piesă extrem de preţioasă pentru cercetătorii fenomenului junimist. Avem, în el notate, chiar dacă fugitiv (e stilul lui Maiorescu!) destule despre şedinţele săptămânale ale societăţii. Nu neapărat pentru perioada ieşeană (e de notorietate sincopa pe care-o suferă însemnările între 1859 şi 1866) şi nu ca unic document (compararea cu proceseleverbale publicate de Torouţiu şi cu memoriile unor Panu sau Negruzzi fiind obligatorie), dar destule. Am putea trasa chiar o diagramă a întâlnirilor Junimii pe baza mărturiei lor.
Sau am putea încerca un alt tip de cercetare, din câte ştiu niciodată întreprinsă la noi. E vorba, pe scurt, despre urmărirea a ceea ce s-ar putea numi spirit societal la Maiorescu. Ştim (graţie lui Sorin Alexandrescu) că Junimea a fost (şi) un grup de presiune cultural. (Ramificaţiile ei politice ulterioare, importante, neîndoielnic nu ne interesează acum). Un cenaclu & more, cum se obişnuieşte să se spună. Ce surprinde în cazul ei e extraordinara omogenitate, conservată dincolo de disensiunile dintre membrii şi chiar de trădările unora (Xenopol în primul rând, dar nu mai puţin Panu). Un merit important îl are şi diplomatul Iacob Negruzzi, care a ştiut, ca gerant al „Convorbirilor literare” să ofere societăţii un „schelet exterior” în momentele în care cel interior era ameninţat cu dezintegrarea.
Dar (prezentul Jurnal e o probă niciodată adusă în discuţie ca atare) principalul ferment l-a constituit Maiorescu. Fără el, seratele organizate în casa lui Pogor ar fi avut poate soarta acelora, tot ieşene, ţinute de Asachi; iar revista ar fi eşuat, aşa cum, un sfert de veac mai devreme, eşuase „Dacia literară”. Cooptarea lui Maiorescu a salvat Junimea de un destin cu totul nefast. Fără s-o prevadă, Carp şi ceilalţi au realizat, la începutul deceniului al şaptelea, un „transfer” care i-a asiguarat nu numai supravieţuirea, dar şi excelenţa. Nu mă refer numai la competenţa literară a lui Maiorescu (dintre ei toţi, el fiind criticul prin definiţie, chiar dacă nici recenziile altora nu erau mai puţin muşcătoare), ci şi, poate chiar în mai mare măsură, la latenţele de coechipier pe care fiul lui Ioan Maiorescu le aducea cu sine de la Theresianum.
Că tânărul era pasionat de literatură, se ştie. Scria el însuşi (versuri, teatru), traducea în germană (din Grigore Alexandrescu, din Radu Ionescu), avea proiecte de nuvele umoristice (p. 40). Mai important e însă că avea, de nimeni insuflată, vocaţia „cercurilor literare”. Primul eveniment de gen despre care aflăm din Jurnal are loc la 21 mai 1856: „Deseară, fusei la Chiesa. Ne disputarăm cu toţii pentru muzică şi literatură. Per la prima, eu cu Claudio; Claudio apără pe italieni; eu zisei că Mirra de Alfieri nu plăteşte nemica - etc. Pe urmă, apărai muzica clasică germană; zisei că Zauberflöte e mai frumoasă decât muzica lui Rossini. Aş ! Italienii înfocaţi apără de să-ţi astupi urechele ! Bre, bre! Cum nu se pot ridica oamenii iştia peste naţionalitate, să privească lumea cu un ochi generale etnografic şi filozofic, fără partide !” (p. 60). Combativ de pe acum, micul Maiorescu va exersa din plin a doua cerinţă a sus-menţionatului spirit societal: se va îndepărta de cei mai mulţi dintre colegi, devenind nu un însingurat (poate doar în primă instanţă), ci un facţionar, străduindu-se să atragă după sine alţi „disidenţi”. În timpul orelor, acesta îşi exteriorizează nemulţumirea faţă de răspunsurile altora, suportând cu relativă indiferenţă mustrările direcţiunii (p. 73). Ştie deja, la finele lui decembrie, că e „cu un an mai bătrân, cu doi mai deştept, cu 10 mai înţelept” (p. 75).
În iunie 1857, această atitudine a sa devine vădită pentru ceilalţi şi se încarcă de sensuri. Maiorescu notează: „Dintre cei din Academie sunt vreo câţiva cari umblă tot după mine: Rechtenberg, Rossmanit, Löwenfeld – şcolarii cei mai buni ai clasei şaţ 5-a. Afară de iştia, Paravicini, Kuh. Dezbatem când şi când întrebări istorice şi religionarie. Aiştia-mi sunt echivalinţi pentru toţi câţi sunt în contra mea. – Se lăţi în batjocură vorba că eu fundez o şcoală filozofică” (p. 97). Ultima frază e esenţială prin aparenta ei neutralitate. Să ne aducem aminte cum trata Radu Petrescu o afacere similară (am notat-o atunci când am scris, acum câteva numere, despre jurnalul târgovişteanului): ideea, circulând printre foştii colegi de liceu, că proaspătul student ar patrona la Bucureşti un cenaclu i se părea inacceptabilă. Maiorescu în schimb pare să îmbrăţişeze formula. Peste numai două săptămâni, în 10 iulie 1857, e gata să transforme porecla în renume: „Pe de altă parte, se vede că aşa-numita Şcoală filozofică se tot măreşte” (p. 98). Pentru unul din „discipoli”, băiat sărac, organizează chiar o colectă secretă, prilej cu care aşterne pe hârtie numele cotizanţilor. Cu tot cu el şi cu împricinatul, sunt 10.
O descriere mai detaliată a lor (de unde se vede că ideea de grup prinde contur teoretic în mintea premiantului de la Theresianum) avem în octombrie: „Întregul institut e revoltat contra mea, fără ca eu să fi dat cel mai mic prilej. Abia dacă mai sunt 10 din 280 care mai vorbesc cu mine. Aceştia sunt numiţi elevii mei, iar eu însumi - maestrul. Şi chiar şi aceştia - din motive atât de diferite!” (p. 106). Urmează reluarea listei, de astă dată cu scurte caracterizări pentru fiecare din ciraci (unul e „om de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului”, altul e „prostănac”, dar fidel, altul, pentru că e şi el ostracizat...), anticipându-le pe acelea din Direcţia nouă. Satisfacţiei de a fi devenit, atât de repede, lider îi face pandant o alta, un pic insidioasă, dar nu de neînţeles: aceea de a reprezenta opoziţia, de a ţine piept unei majorităţi ignare. „Aceasta este şcoala filozofică”, notează Maiorescu, luând formula tot mai în serios. „Şi-atunci zic ceilalţi: noi ţinem prelegeri filozofice în grădină, un altul ne numeşte Isus şi cei 12 apostoli, un al treilea, Hans Sachs şi calfele de pantofar, Carcano mă numeşte Adonis, tocmai fiindcă nu sunt frumos; alţii îmi spun Platon, Socrate, un tip arogant, filozof etc. şi, dintre toţi aceşti oameni care mă bârfesc, nu mă cunoaşte niciunul, căci doar 2 au vorbit cu mine” (p. 107).
Nu sunt numai capricii la mijloc, să fie limpede. Există şi o cotă de nefericire în asta („e ghinionul meu, ca, oriunde ajung, să fiu iubit doar de trei patru, dar să fiu urât, batjocorit, defăimat de imensa majoritate”, la p. 114), există şi ameninţări pervazive („se pare că s-ar fi observat în cercuri mai înalte că există un club, care se întruni; sunt privit cu ochi ciudaţi; printre elevi se zvoneşte că voi fi dat afară”, la p. 120). Nimic însă nu schimbă ordinea lucrurilor. Informala şcoală continuă fără emoţii. La plecare, la fel de informalul profesor îşi rupe din timp pentru a le lăsa tovarăşilor o serie de prelegeri de logică frumos sistematizate (p. 113).
Avem, în această „cercetăşie intelectuală” de adolescenţă, o veritabilă machetă a Junimii de peste ani. Bănuiala mea e că Maiorescu a înţeles-o cel dintâi: la p. 134, pe un singur rând, e notat numele „Rambouillet”. Perfect inexplicabil, dacă editorii n-ar atrage atenţia într-o notă că e vorba despre o adăugire ulterioară în manuscris. Nu e exclus ca, la maturitate, criticul a avut revelaţia acestui precursorat şi s-o fi rezumat aşa, cu o aluzie la faimoasa amfitrioană a nu mai puţin faimosului salon literar. În continuare, tânărul lasă senzaţia că s-ar pregăti în străini pentru ceea ce, ştim, va deveni în România. Că şi-ar face, aşa zicând, rodajul. Propune prelegeri de psihologie pentru dame unui institut, iar acestea, spre bucuria lui, îi sunt acceptate (p. 137).
Din păcate, o repet, Jurnalul nu acoperă şi începuturile Junimii, aşa încât să aflăm cum se va fi făcut, în mintea tânărului, trecerea de la mediul german la cel autohton. Ar fi fost o dovadă nepreţuită (mai ales pentru raţionamentul meu). E însă, de-ajuns să vedem cum îşi organizează (exact acesta e cuvântul) Maiorescu amiciţiile şi cercurile intime ca să înţelegem că tranziţia s-a făcut fără dificultăţi. Prima menţionare a societăţii ieşene datează din ianuarie 1866: „adunare literară la Pogor” (p. 160) şi, câteva rânduri mai jos, „eu am citit programul societăţii noastre, totul acceptat, şi apoi am stabilit cu toţii prelegerile polilare” (p. 160). Deja înstăpânit peste micul grup ieşean, criticul notează că de aici va ieşi mult pentru „cauză” (dacă şi ceilalţi se vor arăta serioşi). Memorabile sunt listele (din nou !) care contabilizează oamenii disponibili, cu calităţile şi defectele lor. Memorabile sunt supărările de o seară (sau de mai multe; oricum pasagere) pe Pogor şi pe Carp. Memorabil şi semnificativ e că, ajuns la Bucureşti, în faţa unui nou început, simte nevoia să explice, în numai două rânduri, întreaga strategie: „Trebuie să-mi creez un fundament în tinerimea din Bucureşti, exact ca atunci la Junimea din Iaşi. Acesta este un ocol de 3-4 ani, dar ciudat de sigur” (p. 349). La 3 ianuarie 1897, va reveni asupra acestui pasaj: „Ocolul a durat 20 de ani, însă negreşit şa meritatţ” (p. 349).
Matur, Maiorescu era Maiorescu. Fără rest.
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius