De la înţelepciune, la gândirea gramaticalizată

[Marian Nencescu]

De la înţelepciune, la gândirea gramaticalizată

Note despre Cum gândeşte poporul român, în interpretarea lui Constantin Noica

Dr. Marian Nencescu

 

 

Pornind de la „întrebările simple”

 

Cel care nota, la sfârşitul anilor ’40 în „Jurnalul filosofic”: „Filosofia nu e posibilă decât în oraş, printre oameni, în pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate […] E încă prea multă natură în România”[1] s-a dovedit, şi în această privinţă un autor paradoxal, în măsura în care şi-a propus, între altele să analizeze „Cum gândeşte poporul român”, făcându-şi un punct de onoare din descifrarea vieţii spirituale a oamenilor simpli, nelipsiţi de mister. De altfel, acelaşi C. Noica, „cea mai sclipitoare minte din filosofia românească”, după aprecierea lui N. Manolescu[2], a rămas constant un autorul paradoxal aparent desprins de generaţia ’27 care l-a consacrat, un „supravieţuitor”, cum îl numea acelaşi critic, pentru simplul motiv că a rămas în ţară, publicându-şi partea cea mai consistentă a operei după 1965, în România socialistă. Aceste împrejurări, asociate cu unele opţiuni şi gesturi politice de tinereţe i-au creat lui Noica o poziţie deloc comodă în faţa unor comentatori dornici să-i analizeze gradul de naţionalism din sângele de filosof, punând o nemeritată parafă: Paradoxul Noica.Filozofie şi naţionalism ( vezi: Alexandra Laignel-Lavastine, op cit. Ed. Humanitas, 2004- ţinănd seama ca acest volum a inspirat severe critici atât în România cât  şi în Franţa, asupra lui plutind acuze de plagiat, nu îl recomand pentru o analiza de tip academic-n.a)

Dincolo însă de aceste etichete ce ţin loc de analiză, vom constata că interesul lui Noica pentru cuvinte şi înţelesul lor are drept punct de plecare studiile lui Heidegger, filosof ale cărui seminarii le-a urmărit şi comentat în amintitul „Jurnal”, şi faţă de care „îşi permite, prin cutezanţa tinereţii, să emită şi opinii critice: „Asist la un seminar al lui Heidegger. Curios, nici el nu poate scăpa de ticurile profesoratului. Vrea răspunsuri corecte: să nu gândească eleval, deci să nu aproximeze […] să nu se poată fără asta?”[3]

În acelaşi timp, Noica a rămas, dintre discipolii lui Nae Ionescu, aproape singurul care s-a cantonat exclusiv în filozofie, alegând astfel spiritul năist în defavoarea altor domenii. Este de altfel, după cum remarca Gh. Vlăduţescu, singurul „metafizician” român, în succesiune dreaptă, al lui Nae Ionescu[4], situaţie care îl personalizează, dar îl şi obligă, pe principiul că „metafizica este şi ar trebui să fie o ştiinţă a absolutului”. Aşadar, C. Noica abordează cunoaşterea ştiinţifică în funcţie de conştiinţa sau atitudinea metafizică, care este la rândul ei o trăire a realităţii. Sub acest aspect, opera sa este cu precădere filosofică, deşi ea poate fi descifrată şi în grilă jurnalistică, eseistică sau chiar direct literară.

Din fericire, C. Noica era prea mult în ritmul timpului său, fiind deci prizonierul sintagmei filosofia unică (ştiinţifică), ca şi cum răul filosofiei ar fi venit neapărat dinspre eseistică sau literatură. Ideea că publicistica ar fi prea facilă faţă de aspiraţiile filosofului l-a salvat, paradoxal, de la unele excese şi i-a oferit chiar şansa de a fi „la modă”, adică citit, dar nu suficient înţeles şi cu atât mai puţin urmat.

Aşadar, ce fel de gazetar a fost C. Noica, sau, prin extindere, ce fel de gazetărie a practicat generaţia ’27, de la Nae Ionescu, Cioran, Eugen Ionescu, la Noica însuşi. Cu siguranţă au fost gazetari, dar, aşa cum remarca Ion Dur, „gramaticalizaţi”, după modelele europene curente, precum Ortega y Gasset. G. Papini sau Unamuno.[5] Sâmburele gazetăriei practicată cu obstinaţie de fiecare dintre cei citaţi, îl găsim, susţine acelaşi Ion Dur în moştenirea spirituală a lui Eminescu.[6] După modelul ilustru invocat, compoziţiile vizate nu se află în nici un caz la periferia filosofiei sistematice, ci comportau „tot ce e organic şi specific românesc”.[7] Aşadar, avem de-a face cu o gazetărie superioară, în care intră şi multă filozofie, bazată pe ideea că publicul are oricum comprehensiunea de a sesiza adâncimea ideii. Această atitudine, prezentă cu predilecţie la ucenicii năişti pune într-o lumină nouă rolul presei, cu preponderenţă ceea ce numim azi deontologia ei. Câtă vreme rolul gazetarului nu mai era acela de a lămuri problemele publice, cât de a se desprinde din realitate – potrivit lui Nae Ionescu[8], şi C.Noica,inclusiv, se simte îndreptăţit să abordeze fiecare subiect codidian printr-o subtilă alchimie menită să transforme realitatea într-un labirint de oglinzi paralele.

Pentru exemplificare, am ales câteva texte revelatoare pentru subiectul acestei comunicări, incluse în volumul Între suflet şi spirit[9]. Ele fac dovada unui Noica tânăr, excesiv în toate direcţiile, un spirit critic, aristotelic, care, după aprecierea aceluiaşi Ion Dur „creează dând totul şi neprimind câte ceva”.[10]

Cel mai vechi articol analizat poartă titlul preremptoriu: Tinereţe fără bătrâneţe…După C.Noica, titlul este o referire la generaţia sa: „Tânărul vrea să trăiască, e nervos, simte, intuieşte. El nu poate fi cuminte. Tinereţea lui e fără bătrâneţe […]”[11] Într-un alt text, Despre ne-simţirea românească, Noica face apel la esenţa a ceea ce simţim fiecare dintre noi pentru propria ţară „Dincolo de formalismul discuţiei, de partizanatul de dreapta sau de stânga, ceea ce trebuie să reţinem – susţine Noica – este ideea”. Ori, la noi, ne lipseşte tocmai simţul istoriocităţii, exprimat prin participarea fiecăruia la lucrurile ce constituie forţa organismelor statului. Or, continuă gazetarul: „sufletul românesc ar trebui să fie temelia vie a unei noi construcţii. Căci, pentru cine se mai pun drapele de 24 ianuarie” Răspunsul şi dezamăgirea tânărului gazetar sunt exprimate tranşant: „Ne-simţirea românească însoţită de fatalitate au dat tonul culturii de mică rezonanţă. Dacă nu vom face sacrificii pentru istoricitate, vom produce în continuare o generaţie mediocră […]

Cu precizarea că ambele texte sunt din anul 1930, fiind publicate în gazeta Vremea, reţinem ideea solidarităţii de generaţie, a temerii în faţa ratării idealului public şi social, şi, până la urmă trecerea de la jurnalismul cotidian, la cel ideatic.

Câţiva ani mai târziu, în 1934, Noica publică în Convorbiri literare o parabolă semnificativă (Ţăranul şi cartea)[12]. Un ţăran adresează unui cărturar „o întrebare simplă”: Cum să citesc toate cărţile şi foile de azi? „Foaie”, însemna atunci ca şi azi tot ce înseamnă gazetă, tipăritură atinsă de o undă de înţelepciune. Aşadar, cititul este pentru o generaţie de intelectuali recenţi o formă de acces la dăscălie. Doar, oare, simplul fapt de a citi ne luminează? Ţăranul caută o înţelepciune care transcede cartea, un adevăr care să-l lumineze. Concluzia este formulată de Noica sub forma îndemnului adresat ţăranului, „Moşule, nu scrie mare lucru în cărţile astea. Rămâi aşa, neluminat, că poate e mai bine!”

Iar pentru a încheia acest excurs, am ales un text din aceeaşi categorie, intitulat: Ce face ţăranul[13]. Întrebarea noiciană e simplă, aparent paradoxale „Ce face ţăranul timp de 5 luni de iarnă?”. Răspunsul e nimicitor „Nimic”. ideea de a oferi săteanului o ocupaţie „un rost social şi intelectual care să transceandă incidentele noastre orăşeneşti” îl preocupă aşadar pe Noica, mergând chiar până la a-şi depăşi propriile simpatii politice, evident, presupuse de dreapta.

 

Măsura – unitatea înţelepciunii populare

 

În 1944, C. Noica publică culegerea de conferinţe Pagini despre sufletul românesc[14],  concepute în perioada 1943-1944, când a lucrat ca referent la Institutul Româno-German din Berlin. Scopul autodeclarat al acestor cercetări avea şi un înţeles concret: editarea unei lucrări exegetice numită provizoriu de C.Noica Contribuţii la o istorie a vieţii spirituale româneşti, niciodată finalizată, dar reluată ideatic în opera de după 1965. În opinia lui Noica, consemnată într-o succintă „Prefaţă”, în locul unei „istorii a filosofiei româneşti”, mai utilă pentru cititorul străin, nefamiliarizat cu acest spaţiul cultural, ar fi „o istorie a vieţii spirituale româneşti”, prezentată de preferinţă în limba germană, şi adaptată interesului public local. Interesant este că Noica a realizat totuşi acest proiect, prin publicarea, în 1988, a volumului De dignitatae Europae, asupra căruia vom reveni.

În legătură cu Pagini…despre care Alexandru Surdu spunea că este „una din acele creaţii artistice greu traductibile, care au încercat zidirea în eternitate a idealului naţional”[15], reţinem ideea că reprezintă, în esenţă, „o reverenţă către adâncimea duhului românesc”. Volumul cuprinde un număr de 7 studii, între care Ce e etern şi ce e istorie în cultura română a fost prezentat, iniţial, sub formă de conferinţă publică, la Berlin, în 1943.

Ideea fundamentală a lui Noica, susţinută cu argumente de ordin filosofic, dar şi de istorie şi cultură este că, în tensiunea creată de întâlnirea eternului cu istorismul prezintă potenţialul creşterii: „neamul nostru este într-un proces de creştere, dinăuntru către afară, de la fiinţa la forma istorică.” Ieşirea din vegetativ, din etnografic din ceea ce Cioran numea oarecum peiorativ drept natură reprezintă pentru neamul nostru o şansă de accedere spre eternitate. În acest context, semnificativă rămân aspiraţia culturală. Concluzia lui Noica are şi un sens profetic. „Când poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de membri, atunci ne construim istoria”. Este zona unde se întâlneşte vizionarismul se întâlneşte cu pragmatismul politic. Se ştie că visul dictatorului Ceauşescu era de a spori natalitatea până la 40 de milioane.

Or, a-l acuza pe Noica de ceauşism, chiar şi avant-la-lettre înseamnă a ignora înseşi esenţa demonstraţiei sale. În context, trebuie plasat şi eseul Cum gândeşte poporul român? prin care C. Noica identifică o anume înţelepciune tradiţională, vegetativă, stinsă, estompată, şi în care elanul nu este niciodată excesiv. Acest echilibru de tip raţional, bazat pe un raţionament de tip juridic, moştenire a fondului latin, a condus spre o abordare ce poate fi caracterizată printr-un singur termen : măsura.

De altfel, ideea nu este nouă, fiind formulată în termeni similari de Ovidiu Papadima. Vorbind despre „nevoia de concret”, folcloristul, adept al filosofiei practicată de L. Blaga în Spaţiul mioritic, notează: „Spiritul nostru nu iubeşte rătăcirile în neguri, fie ale gândului, fie ale sentimentului […] Îi place penumbra, în momentele sale de melancolie; niciodată însă umbra”[16].

În continuarea argumentării sale, folosind chiar o pildă de tip biblic, C. Noica separă raţionamentul calculat, cu finalitate direct productivă al occidentalului, de valorile româneşti, aflate pe altă dimensiune a raţionalităţii. Fondul sufletesc popular ne îndeamnă să nu înfruntăm lumea, să nu încercăm s-o luăm în stăpânire, ci, din contră, s-o lăsăm cum e : Lumea asta nu-i a mea/ Cealaltă nici aşa, citează C. Noica un vers popular, cu reververaţii de un  sapientism profund. Voinţa supremă esterostită cu jumătate de glas: „Aşa o fi? Poate că aşa este! Cu alte cuvinte, rostul rânduielii, tâlcul său, preluând un termen aristotelic noima, cu sens de „rost”, ne conduce spre un soi de agnosticism înţelegător, categorie a gândirii ţărăneşti, evocată curent de gânditorii epocii, de la Vasile Băncilă, Ernest Bernea, evocatul Ovidiu Papadima, toţi având drept model ideatic spaţiul mioritic.

Este ceea ce constată şi Alexandru Surdu când compară cele două construcţii exemplare aparţinând una lui L.Blaga, cealaltă lui C.Noica: „În prima predomina orizontul spaţial al inconştientului […] A doua este reprezentată de o rânduială sufletească, o vocaţie constructivă […] la fel cum au făcut-o, cu multă migală, creatorii anonimi ai fiinţei noastre”.[17]

Din acest orizont ideatic răzbate şi sentimentul românesc al fiinţei, „dorul întru ceva”. cum îl numea Alexandru Surdu care ne strânge sub acelaşi turle de biserică, asemenea unor „semădăi” ai unităţii noastre naţionale.

În faţa marilor întrebări existenţiale. Cugetul „parcă înţelege, parcă nu înţelege”.[18] Poate fi, deci asimilat acest mod de a gândi românesc, impregnat de măsură şi destrămat de îndoieli, cu o experienţă filosofică?

C. Noica desparte definitiv termenii, deosebind fundamental înţelepciunea ţărănească de aşa-zisa sensibilitate filosofică. Dacă filosofia propriu-zisă, aşa cum o înţelegem noi azi este rezultatul unui anume tip de raportare la realitatea lumii, cu atât mai mult înţelepciune populară reprezintă un alt fel de răspuns pe care îl dă spiritul la întrebările de tip fundamental. Aşadar, în opinia lui C. Noica, între cele două moduri de abordare nu există o ruptură, ci mai degrabă o formă de continuitate. În esenţă, actul fundamental al abordării de tip filosofic, cogito-ul, pleacă de la o relaţie dintre substanţă şi mişcare, dintre a fi şi a avea o noimă. În viziunea românească, interpretată de C. Noica, a fi nu se desparte de spirit, ci din contră, se situează „într-o dulce continuitate între fire şi spirit”[19]. De aici şi până la constatarea că întreaga noastră filozofie este în consonanţă cu filonul ţărănesc, mai e un pas! Argumentele ce pornesc de la doctrina lui  Vasile Conta, apoi de la Haşdeu, Pârvan, Rădulescu-Motru şi până la L. Blaga conduc la ideea – susţinută de C. Noica în eseul menţionat – că viziunea filosofică a gânditorilor români este în consonanţă cu aceea a culturii noastre populare, sau,  cu ceea ce L. Blaga identifica : “Matca stilistică dă şi ea un anumit determinism de stil, pecetluind toate creaţiile unui grup cultural omenesc, până la creaţia ştiinţifică”.[20]

 

Ecouri contemporane – confluenţe între limbajul natural şi cel gramaticalizat

 

Pornind de la observaţia eminesciană şi anume că „partea netraductibilă a unei limbi este adevărata ei ladă de zestre”, C. Noica îşi propune, într-o lucrare de referinţă apărută în 1973[21] să identifice acele cuvinte fără de care nu putem să vorbim despre „o devenire petrecută prin gând”, respectiv legitimarea unei gândiri filosofice româneşti.

Lucrarea amintită este o demonstraţie nu doar de cărturărie de tip istorico-lingvistic, cât mai ales o argumentare a modului cum limba, şi în special sensurile vechi ale cuvintelor pot influenţa gândirea filosofiei. De altfel, Marin Diaconu observa pe urmele lui Tudor Vianu, că limbajul filosofic „are dublu înţeles, întrucât, simultan, acesta comunică şi se comunică”.[22] Văzută astfel, comunicarea filosofică este dependentă atât de elementele comunicării individuale, cât, mai ales, de sistemul socio-cultural în care se constituie. Preocuparea lui C. Noica pentru identificarea unui limbaj filosofic natural, nu este nouă, atât în câmpul cultural local, cu atât mai puţin în cel filosofic. Se ştie că diversele etnosofii se bazează pe contribuţii specifice în planul valorificării bagajului lingvistic. Cu atât mai mult, apelul la tradiţionala ladă de zestre, de sorginte  lingvistică, are drept scop evitarea stagnării, a cantonării într-un limbaj stereotip, menit, mai devreme sau mai târziu, să se stingă prin disoluţie. Fundamental, dialogul limbilor naţionale fereşte filosofia de „artistocratism”, cosmopolitism sau chiar imperialism lingvistic”[23].

Sub acest aspect, simpla filosofare – în sensul larg al termenului – practicată în sensul larg al termenului de reprezentanţii generaţiei ’27 convertiţi la jurnalism. Constând că deschiderea spre spiritualitate, către ontologia socială şi antropologia filosofică este benefică, gânditorii grupaţi în jurul lui Nae Ionescu îşi găsesc temei în utilizarea limbajului filosofic. Cu precizarea că filosofia autohtonă, practicată prioritar în limba română şi exclus exclusiv în formă scrisă, a dat deja roade, vom încerca să descifrăm şi temeiurile pentru care C. Noica a fructificat comori din lada cu zestre, transformându-le în gând filosofic.

În acest sens, bogăţia filosofiei româneşti este dată în egală măsură de ideile propriu-zise, cât şi de limbaj, fapt exemplificat, cu brio în amintita lucrare Creaţie şi frumos … Mai trebuie remarcat un fapt: sistemul filosofic practicat de  C.Noica s-a extins pe o perioadă de peste patru decenii, din 1934, când publică Matheis, sau despre lucrurile simple, până către anii 1986-87, când elaborează Modelul cultural european[24], utilizând articole şi eseuri publicate iniţial în presa centrală (volumul De dignitate Europae publicat în ţară, în limba germană, reprezintă visul noician ce însoţea prima ediţie a Paginilor despre sufletul românesc, respectiv promovarea gândirii filosofice româneşti într-o limbă de circulaţie europeană – n.a.). Axa centrală a preocupărilor sale, ce include cele trei cărţi deja amintite, o constituie lucrarea Sentimentul românesc al fiinţei (1978) ce pendulează în jurul viziunii conceptului de întru, cu sensul de devenire întru fiinţă. Astfel, rostirea filosofică românească îşi găseşte în scrierile lui C. Noica o reprezentare sistematică, triadică, de tip hegelian, cum remarca şi Alexandru Surdu[25], constând în: fiinţă, devenire şi temei. Judecat în raport cu modelul tutelar, hegelian, sistemul pare oarecum simplist, dar, înscris în rostirea filosofică românească, el îşi îndeplineşte rolul de promotor al fluxului rostirii filosofice, în genere.

În lucrările menţionate explicit pe parcursul acestui studiu, dar cu deosebire în Pagini despre sufletul românesc, regăsim interesul lui C. Noica pentru identificarea unei veritabile filosofii a limbajului, prezentă constant pe parcursul celor aproape 4000-5000 de pagini de studii, articole, prefeţe, studii şi file de jurnal lăsate moştenire de gânditorul de la Păltiniş.

Prin revelarea problematicii limbajului, C. Noica urmărea: 1) identificarea unei viziuni originale asupra lumii, prin selectarea şi promovarea de cuvinte cu potenţial filosofic; 2) valorificarea specificului românesc; 3) crearea de noi termeni filosofici, meniţi să exprime mai adecvat noul conţinut al gândirii speculative.

În fapt, tocmai asupra acestui ultim element trebuie insistat, câtă vreme, în accepţia lui C.Noica „limba este marele gânditor al neamului”[26]. Altfel spus, între limbajul natural şi cel gramaticalizat, C. Noica nu face o distincţie definitivă pe motiv, că: „nu ne putem permite să ignorăm un orizont de gândire specific”.[27] Explicaţia acestei opţiuni este aceea că, la nivel macro-european, asistăm la o configuraţie culturală comună şi deplină, un soi de „eurocentrism”, cum îl numeşte C:Noica, ce tinde să asimileze tot ce e valabil şi valoros în fiecare dintre culturile locale.[28] Acest curent, reprezintă, în esenţă noul model european, prefigurat de Noica, şi care operează pe verticala timpului, venind din interior, dinlăuntrul lumilor şi al raselor, şi având ca temei neodihna creativităţii.

Cu alte cuvinte – susţine  C. Noica – suntem obligaţi, ca neam, să creăm permanent, dacă aspirăm la pretenţia de a fi. Privită sub această incidenţă, preocuparea lui C. Noica pentru revelarea limbajului filosofic românesc, pornind de la înţelepciunea populară, aşadar  de la cuvintele aflate încă în lada de zestre a neamului, are drept fundament înnoirea izvoarelor unei autentice culturi europene: „Nu balta stagnată este cultura umanistă a viitorului, afirmă Noica, ci izvorul viu, în faţa căruia nu mai există nici o cultură ce îşi asumă calitatea exegetică”.[29]

Din multiplele exemple în acest sens, cuprinse în Creaţie şi frumos, pilduitoare şi veşnic inspiratoare rămâne expresia a fost să fie, în care C.Noica identifică sinea din limba noastră. Între a fi să fie şi ar fi fost să fie, trecând prin fire-ar să fie! şi fir-ar să fi fost (în fapt, mai puţin uzitată în limbajul comun – n.a.) C.Noica constată niveluri diferite de adevăr, consemnând: „În majoritatea limbilor, când două verbe se succed, al doilea este la infinitiv. La noi, în schimb, se folosesc şi alte timpuri, ceea ce ne oferă de la început un conţinut de îndoială: vreau a cânta sau vreau să cânt/să nu cânt.” Prin analogie, a fost să fie reprezintă îndoiala existenţială.

În accepţia noiciană a fost să fie este o surpare de la realitate, căci, din este, fiinţa trece în plan secund, făcând loc posibilităţii: „a fost să fie/ dar n-a fost! Concluzia noiciană: Sinea este cuvântul de aur al limbii noastre. Această sintagmă este dovada peremptorie că, în orizontul gândirii europene – la care  C.Noica a făcut adesea apel – limba şi cultura noastră pot oferi numeroase surprize. Cu condiţia să nu-i uităm înţelesurile, căci – nu-i aşa? – uitarea este tot un fapt de limbă.

Publicând astfel de texte, în opoziţie cu doctrina oficială,  naţionalist-dogmatică, a anilor 70-80, chemând la dialogul viu al ideilor atât pe adepţii şi oficianţii noului mit ideologic, cât mai ales pe tineri – timizi aspiranţi la valorile filosofiei clasice româneşti – C. Noica infirmă teza potrivit căreia, prin tot ce a publicat dupa 1965,  a făcut  substanţiale concesii regimului comunist.

Cel care şi-a făcut din editarea clasicilor culturii româneşti un adevărat ţel spiritual, a descoperit şi că, prin reinterpretarea limbajului, poate contribui la fel e mult, dacă nu la răspândirea filosofiei, cel puţin la popularizarea ei.

 

Concluzii

 

Orice încheiere, susţine Noica, este o deschidere, în măsura în care nu trecem într-un spaţiu conclusiv, ci în altul, mai larg, în spaţiul posibilului. Decupajul ideatic prezentat nu face decât să menţină vie deschiderea, interesul pentru interpretare.

O analiză a ideilor pornind de la limbajul filosofic românesc, cu aplicaţie la Cum gândeşte poporul român, se află doar aparent în câmpul de semnificare al temporalităţii. Viaţa ne demonstrează că istoria – chiar şi cea a filosofiei – este o devenire  faţa de propriul sistem şi structuri. Din această perspectivă, interpretarea unui posibil – cum gândeşte azi poporul român – este valabilă numai prin raportarea la câmpul istoriei filosofiei. Sau, cum ar spune un gânditor contemporan: „orice închidere este o deschidere, cu condiţia să ai răbdarea dreptei judecăţi”.[30]

---

[1] C. Noica, Jurnal filosofic, 1990, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 5.

[2] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, 2008, Ed. Paralela 45, Bucureşti, p. 877.

[3] op. cit., p. 79.

[4] Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional despre filosofia românească, 2002, Ed. paideia, Bucureşti, p. 107

[5] Ion Dur, Hârtia de turnesol, 2000, Ed. Saeculum, Sibiu, p. 110

[6] ibidem, p. 111.

[7] ibidem, p. 111.

[8] Nae Ionescu, Chestiuni de metodă, în: Cuvântul, nr. 1520, 16 iulie 1929.

[9] C. Noica, Între suflet şi spirit. Publicistică, vol. II, 1930 – iunie 1934, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, 1996, Ed. Humanitas, Bucureşti.

[10] Ion Dur, Cariatide, 2007, Ed. Psihomedia, Sibiu, p. 124.

[11] op. cit., p. 72.

[12] ibidem, p. 231.

[13] ibidem, p. 279.

[14] C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, 2000, [1944], ed. a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti.

[15] L. Surdu, Izvoare de filosofie românească, 2010, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, p. 150.

[16] Ov. Papadima, O viziune românească a lumii, ediţie definitivă, revizuită de autor, 2009, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, p. 48.

[17] op. cit., p. 151.

[18] ibidem, p. 80.

[19] op. cit., p. 84.

[20] L. Blaga, Spaţiul mioritic,

[21] C. Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, 1973, Ed. Eminescu, Bucureşti.

[22] Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, 2002, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 18.

[23] ibidem, p. 23.

[24] C. Noica, Modelul cultural european, 1993, Ed. Humanitas, Bucureşti (ediţia I, De dignitatae, 1988, Ed. Kriteriom. Bucureşti)

[25] Al. Surdu, Comentarii la rostirea filosofică, 2009, Ed. Kron-Art, Braşov, p. 87.

[26] ibidem, p. 162.

[27] op. cit., p. 17

[28] ibidem, p. 29.

[29] op. cit. p. 30.

[30] Gh. Vlăduţescu, O istorie a ideilor filosofice, 1990, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 406.