Într-un studiu precedent (SHISHMANIAN D. 2020), am analizat un text poetic inedit, descoperit de noi într-un codex de la Biblioteca ASTRA din Sibiu, scris la 1670 şi intitulat Înţeleptului Varnava minunată arătare a vederii lui cu pildă tuturor, având ca subtitlu descriptiv: Despre un trup bogat şi despre un suflet carii după multă jaloba lor cu amar unul cătră altul în ce chip au pogorât în iad– text pe care 1-am atribuit lui Ioan din Vinţ, considerîndu-1 o traducere a poemului publicat la Praga în 1623 Dialogus, azaz egy kárhozatra szállott gazdag test és Mleknek siralommal teljes egymással való keserves panaszolkodó beszélgetések [Dialog, adică conversaţie amară şi tânguitoare între corpul bogat şi sufletul mâhnit condamnat], al poetului baroc maghiar Nyéki Vörös Mátyás (1575-1654).
Am arătat că acest text – a cărui tălmăcire românească constituie, de facto, primul poem dramatic scris în limba română – este inspirat îndeaproape de celebrul poem medieval latin din secolul XIII denumit, după principalele variante, Visio Philiberti / Visio Fulberti / Visio Bernardi, care a avut o enormă circulaţie, în original şi în traduceri vernaculare, în întreaga Europă, pe parcursul a cinci secole, traversând toate confesiunile; astfel, poetul maghiar – mare vicar de Gyr, angajat în contra-reforma catolică – a avut sub ochi o versiune inclusă în culegerile de rugăciuni liturgice ale predicatorului iezuit belgian Thomas Sailly (1558-1623).
Răspândirea tentaculară a poemului latin într-o multitudine de variante, şi apropierea lui tematică de alte modele poetice constând din dialoguri între concepte personificate, precum sufletul şi trupul, spiritul şi carnea, moartea şi omul, au dus la numeroase confuzii, de care n-au fost scutiţi nici istoricii generalişti, nici specialiştii. Ne vom focaliza în acest articol asupra unor martori, pe teren românesc, ai modelului „dialogul sufletului cu trupul”, ca dialog edificator purtat în timpul vieţii (cu scop vizibil soteriologic de convertire a subiectului, de la viciu, reprezentat de trup, la virtute, predicată de suflet) – model complet distinct de cel al poemului Visio Philiberti / Visio Fulberti / Visio Bernardi, care pune în scenă viziunea onirică a unui dialog post-mortem între un trup abia pus în sicriu şi un suflet condamnat, în instanţa purcederii la iad, relatată de un „martor-autor” (în speţă, Sfântul Bernard, în poemul lui Nyéki Vörös Mátyás inspirat de modelul medieval, „înțeleptul Varnava”, în versiunea lui românească, atribuită de noi lui Ioan din Vinţ).
„Mustrarea sufletului cu trupul”: rectificări şi noi ipoteze
În clasica sa lucrare dedicată cărţilor populare, Nicolae Cartojan consacră două pagini unui text pe care-l intitulează Mustrarea sufletului (CARTOJAN N., ediţia 1974, vol. II, pp. 264-265).
Pentru a circumscrie acest text într-o tradiţie manuscrisă, istoricul se referă, în primul rând, la o versiune publicată de Tudor Pamfile. Acesta reproduce, în contextul unor colinde şi cântece de stea ce evocă, prin contaminare cu bocetele, tema morţii, un dialog în versuri intitulat Mustrarea sufletului şi a trupului, indicând că l-ar fi aflat într-un miscelaneu moldovenesc copiat la 1842 de N. Borcilă, „poate la Mânăstirea Secul” (în Sărbătorile la români. Crăciunul [vol. 20], 1914, pp. 149-150, apud CARTOJAN N. 1974, ibid.; l-am putut consulta în ediţia critică Iordan Datcu, PAMFILE T. 2018, pp. 360-361).
Nicolae Cartojan indică apoi, ca martori ai acestui text, trei manuscrise de la BAR, anume ms. 2120 f. 105, 2135, şi 2743. Dar cum bine s-a remarcat deja (MORARU M. 2005, pp. 41-42), acestea nu conţin vreun text intitulat Mustrarea sufletului şi a trupului, ci respectiv:
– ms. 2120: „sub titlul Pildă pentru judecata sufletului cu trupul, (…) o parabolă a orbului şi a şchiopului, atribuită de obicei lui Chiril Turovski (vezi R.P. Dmitrieva, 1964, p. 85)”;
– ms. 2135: „Dioptra lui Vitalie de la Dubna, a doua traducere românească, după cea a lui Staico grămăticul, făcură de Ilarion de la Râşca”; şi în fine,
– corectând cota indicată de Cartojan, de la ms. 2743 la 2742, spre a da o şansă acestei referinţe, un manuscris „copiat de Sivestru Moldoveanul în 1689 în Ţara Românească, conținând tot Dioptra lui Vitalie de la Dubna în versiunea tradusă de Staicu grămăticul”.
Pe de altă parte, sub efectul unei pure aproximaţii tematice, dar fără nici o justificare textuală, Cartojan apropia „cântecul” publicat de Tudor Pamfilede poemul medieval al viziunii dialogului sufletului cu trupul, citând în acest sens (apud VARNHAGEN H. 1889) versiunea anglo-saxonă Þe Desputisoun bitwen þe Bodi and þe Soule, şi o versiune franceză Li dis dou cors et de l’ame le grant – ce este de fapt un alt titlu pentru mai vechiul poem francez Un samedi par nuit – pentru a se referi în fine la versiunea Le Débat du corps et de l’âme intrată în circulaţia cărţilor populare, în speţă, în La Danse macabre (apud NISARD C. 1864, II, pp. 315 sq.).
Negăsind nici o corespondenţă între manuscrisele în mod eronat evocate de Cartojan ca reprezentând Mustrarea sufletului şi a trupului, şi binecunoscutul poem medieval occidental despre viziunea dialogului sufletului cu trupul cunoscut cercetătorilor sub denumirea de Visio Philiberti de care Cartojan apropia textul publicat de Tudor Pamfile, şi nevăzând aici nici vreun ecou oarecare dinspre versiunile slave ale acestui poem (apud BATIOUCHKOF T. 1891), Mihai Moraru conchide: „Deducem din reexaminarea datelor problemei că textul Mustrării sufletului cu trupul nu a fost selectat de cititorul român din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, fapt care, coroborat cu datele despre bogata circulaţie a Divanului lui Cantemir, scriere pe o temă similară, dar cu o altă viziune, poate fi, credem, semnificativ.” (ibid. p. 42).
De fapt, concluzia este de formulat în mod ceva mai nuanţat, în trei timpi. Textul intitulat Mustrarea sufletului şi a trupului semnalat de Cartojan este atestat pe teren românesc: vom vedea mai departe că presupusului manuscris utilizat de Tudor Pamfile i se pot adăuga altele, tot din secolul XIX, identificabile în cataloagele BAR; el nu reprezintă însă nicidecum o versiune a celebrului poem medieval al viziunii dialogului sufletului cu trupul post-mortem, de care credea a-l putea apropia istoricul cărţilor populare; acest din urmă model nu a fost, într-adevăr, atesta ca atare pe teren românesc – poemul Arătarea lui Varnava descoperit de noi fiind un hapax.
În orice caz, textul semnalat de Cartojan pe baza cântecului publicat de Tudor Pamfile este „un text tardiv, irelevant pentru tema care ne interesează” – conchidea pe drept cuvânt Mihai Moraru (op.cit. ibid.), referindu-se, în speţă, la tema „Cavalerul şi moartea” ce face obiectul studiului său, atestându-i prezenţa, sub titlul Viteazul şi moartea, în 19 manuscrise româneşti din secolele XVIII-XIX (cea mai dezvoltată versiune, tradusă din ucraineană, fiind cea din ms. BAR 5507); cercetătorul rataşează varianta românească la modelul Dialogus Mortis cum Homine sau De Morte prologus, cu largă circulaţie europeană începând cu secolul XIV, îndeosebi în Europa centrală şi estică, unde interlocutorul e maestrul Policarp, model ce cunoaşte o celebră versiune poloneză din secolul al XV-lea.
Încercând să verificăm la rându-ne ocurenţele posibile ale unui text ce s-ar intitula Mustrarea sufletului şi a trupului, am găsit următoarele trei manuscrise în colecţiile BAR (pe baza cataloagelor lui Gabriel Ştrempel):
– Ms. 5337 (datat 1835-1837), 104 f., intitulat (f. 2): „A lui Vasilie Popescu-Scriban, Adunări de poezii a mai multor poeţi români, adunate şi înt<r>-acest chip orînduite de mine, spre folosul iubitului şi jălitului meu neam românesc. 1836. Eşii”, cuprinde fabule şi ode aparținând probabil lui Gheorghe Asachi, o serie de texte ocazionale, cântece lumeşti, în fine, un ansamblu de „verşuri” moralizatoare, şi anume: Creştinul la ceasul morţii, f. 15; Mustrarea sufletului cu trupul, f. 23; Viclenia şi neîndestularea lumei aceştia, f. 30; Iubirea frumuseţii omeneşti, f. 33; Înşălăciunea acestei lume, f. 33v; Verşul ispitii, f. 34(MSS-ROM-BAR IV, p. 273).
– Ms. 4726 (mijlocul secolului XIX,) şi ms. 4868 (datat 1838) cuprind titlulMustrarea sufletului cu trupul într-o vecinătate de apocrife (Apocalipsul Maicii Domnului. Cazaniia acei pentru muncile iadului) şi, respectiv, de cărţi populare (Istorie lui Erotocrit şi a Aretusii) (MSS-ROM-BAR IV, pp. 102 şi 146).
E de presupus că aceste manuscrise, databile de la sfârșitul primei jumătăţi a secolului XIX, conţin variante apropiate ale aceluiaşi text, intitulat Mustrarea sufletului cu trupul, relativ scurt (maximum 2 file de ms., după descrierile din catalog). Presupunem, până la proba contrarie, că este vorba de un text identic sau foarte apropiat cu cel reprodus sub titlul Mustrarea sufletului şi a trupului, după un manuscris probabil de la Mânăstirea Secul, în culegerea suscitată a lui Tudor Pamfile. Neputând consulta manuscrisele reperate mai sus, considerăm, ca ipoteză de lucru, că textul publicat de etnograf este singurul martor accesibil la ora actuală pentru acest titlu.
Examinând Mustrarea sufletului şi a trupului în versiunea publicată de Tudor Pamfile, constatăm că e vorba de un dialog versificat în care sufletul reproşează trupului că se complace în satisfacerea poftelor vieţii lumeşti, trecătoare şi înşelătoare, fără a se preocupa de moarte şi de soarta de apoi; trupul răspunde mai întâi sfidător, refuzând să renunţe la plăceri şi la bunul trai în favoarea unor privaţiuni de tip monahal, mai apoi, înfricoşat de ameninţările cu muncile iadului, se pleacă sufletului, declarându-și dorinţa mântuirii prin sobrietate, lepădarea de bunuri lumeşti, şi ispăşirea păcatelor în pustnicie.
Credem că este vorba de o producţie în stil voit popular, cu scop de alegorie edificantă, ce a putut apare, ca şi „verşurile la morţi”, în mediul preoţesc al cazaniilor funebre, fie spontan, fie stimulată sau chiar inspirată de o sursă cultă, neidentificată: un dialog moral suflet/trup în timpul vieţii, ca acele disputatio carne/spirit din secolele XII-XIII, ce au putut fi prelucrate şi redifuzate în diferite limbi până în plin secol XIX, prin culegeri de tipul „cărţilor populare” şi/sau almanahuri, ca şi prin culegeri de predici funebre. Nu avem însă date la ora actuală asupra modului în care aceste texte, foarte rar evocate în studiile de specialitate, au putut circula în Europa în general, şi în special pe teren românesc.
De menţionat în acest context şi un text în greaca modernă pe care Nicolae Cartojan îl leagă de Mustrarea sufletului (op. cit. p. 265). Înregistrat de C. Litzica (MSS-GR-BAR I, p. 119), acest text, datând tot din secolul XIX şi ocupând o filă dintr-un manuscris de 27 file ce a aparţinut episcopului Buzăului, Dionisie Romano (1806-1873), se intitulează Dialogos psychès te kai sômatos, cu menţiunea: „în versuri aritmice şi iambice”. Autorul catalogului precizează că dialogul este deschis de trup, pe când în textul românesc sufletul vorbeşte întâi. Fără posibilitatea unei consultări şi confruntări a manuscriselor, nu putem avansa vreo ipoteză privind raportul eventual între textele româneşti ale Mustrării şi acest Dialog grecesc, dar conjunctural vorbind, ocurenţa lor sincronă, spre mijlocul secolului XIX, în circulaţia manuscrisă pe teritoriul românesc sugerează o posibilă comunitate de origine.
În concluzie, Mustrarea sufletului şi a trupului nu reprezintă, după martorul-cheie consistând din publicaţia lui Tudor Pamfile, un text afiliat modelului literar al viziunii dialogului post-mortem între suflet şi trup, cunoscut cercetătorilor sub denumirea generică (şi improprie, căci limitată la una din variantele principale) de Visio Philiberti, la care se referea Cartojan, ci un model înrudit – disputa sufletului cu trupul în timpul vieţii – introdus în literatura română modernă printr-o sursă cultă sau „populară” neidentificată la ora actuală.
„Viaţa şi petrecerea omului desmerdat”, la Prodromul de la Athos?
Nicolae Cartojan semnalează, în contextul Mustrării sufletului (op. cit., p. 264, n. 2),ca fiind „o versiune mai dezvoltată” a acestui text, o publicaţie de la începutul secolului XX a ieromonahului Paisie Lambru: Viaţa şi petrecerea omului desmerdat sau convorbirea sufletului cu trupul. Ea se prezintă ca purtând un text„de la anul 1648”, dacă e să dăm crezare subtitlului publicaţiei, ce a cunoscut 4 ediţii (1905, 1909, 1913, post 1918). Cităm după BRM (Bibliografia Română Modernă): „Viaţa şi petrecerea omului desmerdat sau convorbirea sufletului cu trupul.Şi alta mai la urmă: Convorbirea omului păcătos cu Maica Domnului. Această broşură sʼa găsit în biblioteca mănăstirei noastre Prodromul românesc din Sfântul Munte Athos, un manuscris vechiu cu slove chirilice de la anul 1648 şi acum s’a dat în tipar pentru prima oară de Ieromanahul Paisie Lambru. Bucureşti (Stab. Grafic Clemenţa), 1905. (16 x 11,5). 27 p. (I 2765); Ed. II. Bucureşti (Tip. Jubileu), 1909. (15,5 x 11,5). 31 p. (Publicaţiuni religioase ale Mănăstirii române Prodromul din Sf. Munte Athos, nr. 1) (I 17795); Ed. III. Bucureşti (Schitul Icoana), [1913]. (15,5 x 11,5). 32 p. cu il. 20 bani. (Biblioteca religioasă a Sfintei Monastiri româneşti Prodromul din Sf. Munte Athos) (I 34478); ediţia a IV-a a apărut după 1918.”
Deşi absentă din cataloagele numerizate ale principalelor biblioteci (BAR, BCU Cluj, Iaşi, Bucureşti), publicaţia există (BAR cota I 2765) şi am putut-o consulta în format scanerizat graţie serviciului oferit de Biblioteca Academiei din Bucureşti. Ni s-a confirmat astfel bănuiala că subtitlul ne induce în eroare, lăsându-ne să credem că ar fi vorba, cum o declară ieromonahul Paisie Lambru,de editarea unui manuscris românesc de la 1648 găsit la schitul Prodromul românesc de la Muntele Athos, ce eventual ar fi putut conţine un text afiliat temei noastre.
Or, ambiguitatea formulării permite deja orice dubiu asupra naturii exacte a sursei („Această broşură sʼa găsit în biblioteca mănăstirei noastre Prodromul românesc din Sfântul Munte Athos, un manuscris vechiu cu slove chirilice de la anul 1648”, s.n.). Am putea deci avea de fapt a face cu o „broşură” în caractere chirilice şi nu cu un „manuscris”, în care caz datarea „1648” ar putea fi o greşeală pentru „1848” (vom vedea mai jos despre ce tipăritură ar putea fi vorba în acest caz).
Dar lectura textului însuşi ne convinge de la primele versuri – căci e vorba de un poem ce ocupă paginile 3-10 ale publicaţiei – că nu poate fi vorba de un manuscris din secolul XVII, şi nici de o „versiune mai dezvoltată” a cântecului popular publicat de Tudor Pamfile… Este un poem „modern”, de secol XIX (şi vom vedea imediat cui aparţine el). Cât despre natura textului însuşi, modelul lui literar e diferit nu doar de cel urmat în Arătarea lui Varnava, despre care am văzut anterior că reprezintă o adaptare în româneşte după Dialogul lui Nyéki Vörös Matthyas scris în 1624, dar şi de familiile de variante latine ale viziunii dialogului suflet/trup cunoscute sub denumirile de Visio Philiberti / Fulberti / Bernardi, din care s-a inspirat poetul maghiar.
Va trebui deci să excludem, din acest context literar, referinţa la presupusul manuscris publicat de Paisie Lambru, şi să abandonăm ipoteza lui Cartojan în acest sens, ca fiind neîntemeiată.
„Omul desmerdat” sau Pocăinţa lui Anton Pann
Ne vom opri acum asupra unei opere a lui Anton Pann (1794-1854), nesemnalată de nici un cercetător în contextul temei noastre, operă tipărită sub un titlu ce conţine şi el lexemul rar „desmerdat”: Pocăinţa omului desmerdat sau Vorbire între suflet şi trup şi osebite sfătuiri folositoare trupește și sufletește, prin culegere versificate și date la lumină cu bine-cuventarea înalt prea sfințitului Mitropolit D.D. Neofit, Bucureşti 1849, în tipografia sa (text reeditat cu puţin înainte de moarte, în 1854, sub patronajul următorului mitropolit, Nifon, care va patrona şi o ultimă ediţie, postumă, la Editura Tipo-Litographiei Dor. P. Cucu, 1880; apud BRM).
Deşi figurând în Bibliografia operei (PANN A. 1963, vol. III, nr. 48 şi 86), Pocăinţa omului desmerdat nu este inclusă în nicio ediţie a operelor lui Anton Pann.
Vorbind despre acest text, pe care desigur l-a consultat, Paul Cornea, care semna prefaţa ediţiei susmenţionate – cea mai completă la data aceasta – îl descria astfel: „un dialog între suflet și trup, bazat pe doctrina creștină a abstinenței, neașteptată la un om de factura lui Pann, în versuri de o platitudine și de o uscăciune care par neverosimile după giuvaerurile Poveştii vorbii” (ibid. p. LX). E probabil că această judecată „critică” fără apel şi vădit ideologizantă, cenzuristică, i-a decis pe editorii din 1963 să excludă Pocăinţa omului desmerdat din Scrierile literare ale lui Anton Pann – şi din păcate, nici o editare ulterioară nu a venit să repare, după decenii, această voluntară şi nedreaptă omisiune, dictată la epoca ei de un climat politic.
Absentă din cataloagele numerizate ale principalelor biblioteci (BAR, BCU Cluj, Iaşi, Bucureşti), publicaţia există (BAR cota I 523452) şi am putut-o consulta, ca şi cea a lui Paisie Lambru, în format scanerizat graţie serviciului oferit de Biblioteca Academiei din Bucureşti.Am putut-o găsi şi la Biblioteca Naţională din Franţa, unde există un exemplar rar al ediţiei princeps din 1849, purtând autograful posesorului pe copertă: „Emile Picot, Cernica, 4 oct. 1885”. Este vorba de romanistul francez Emile Picot (1844-1918), creatorul şi ocupantul, din 1875 până în 1908, a primei catedre de limbă şi literatură română la Paris (la École des langues orientales vivantes, viitorul INALCO). Romanistul francez i-a tradus astfel titlul, în notiţa manuscrisă introdusă, pe foaie volantă, după foaia de titlu a broşurii: „La pénitence de l’homme débauché, ou Entretien entre l’âme et le corps, versifié et édité par A. Pann”.
Pocăinţa omului desmerdat sau Vorbire între suflet şi trup este un text în versuri ce ocupă 15 pagini (3-17) ale broşurii omonime, tipărită în caractere chirilice. Or, lectura acestui poem semnat de autorul Poveştii vorbii ne convinge imediat că el reprezintă chiar textul pe care Paisie Lambru îl dă când ca „broşură” când drept „manuscris vechiu cu slove chirilice de la anul 1648”, reproducându-l aidoma în publicaţia sa de la 1905 intitulată Viaţa şi petrecerea omului desmerdat evocată mai sus. Retroactiv deci, lucrurile se dovedesc a sta cu totul altfel decât ne lăsa să credem ieromonahul Paisie…
Într-adevăr, putem mai degrabă presupune că autorul Poveştii vorbii a dăruit Pocăinţa sa vreunui călugăr athonit ce va fi luat cu sine broşura la Prodromul românesc de la Athos, schit înfiinţat în 1852, unde avea să o găsească peste o jumătate de secol ieromonahul Paisie (pentru istoricul schitului vezi BERCIU-DRĂGHICESCU A. 2008, pp. 177-178).Sau poate vreun călugăr prodromit aflat la Bucureşti pe la sfârșitul secolului XIX sau începutul secolului XX– dacă nu ieromonahul Paisie însuşi – a recuperat un exemplar al poemului lui Anton Pann, găsit poate în biblioteca mitropoliei, căci textul fusese imprimat „cu bine-cuventarea înalt prea sfințitului Mitropolit”, şi l-a dus cu sine la Athos, pentru a-l da mai apoi tiparului în 1905…
Oricum ar sta lucrurile cu transmiterea tipăriturii lui Anton Pann la Prodromul athonit, autorul publicaţiei de la 1905 ni se pare a fi în culpă (fortuită sau voluntară). Pe de o parte, Paisie Lambru nu menţionează nicăieri pe autorul „broşurii” sau „manuscrisului” cu pricina, deşi e cert că a avut ca model tipăritura lui Anton Pann, poate în ediţia princeps din 1849, pe care o reproduce în întregime, adăugând poemului – căruia îi schimbă titlul, cum am văzut – şi acele „osebite sfătuiri”, cu exact aceleaşi texte şi aceleaşi titluri ca la Anton Pann, atâta doar că le transcrie din „slove chirilice” în caractere latine. Pe de altă parte, ieromonahul Paisie „învecheşte” voluntar textul de origine, datându-l de la 1648 în loc de 1849,şi confundând, voit sau fortuit, o broşură, deci o tipăritură, cu un manuscris (oare o tipăritură „cu slove chirilice” datând de cu o jumătate de secol în urmă îi putea apare ca un… „manuscris vechi”?)
Nu putem să nu-l blamăm pe Paisie Lambru pentru faptul de a ne fi ocultat pe autorul real al broşurii, marele Anton Pann, însuşindu-şi în plus meritul inexistent al editării unui pretins manuscris din secolul XVII – ceea ce a indus în eroare pe Cartojan, care, crezându-l pe cuvânt, a menţionat publicaţia ieromonahului de la Atos ca reprezentând un manuscris legat de modelul dialogului medieval al sufletului cu trupul! Să concedem totuşi că această multiplă eroare ne-a dus până la urmă, printr-un ocol deloc inutil, la descoperirea poemului lui Anton Pann, de care nici un cercetător n-a pomenit în acest context: felix culpa, Paisie!
În privinţa surselor, putem presupune că Anton Pann va fi „cules” un text în vers popular, fie pe cale orală, fie din vreun manuscris ca cele enumerate mai sus, conținând, pe lângă cazanii la morţi şi/sau apocrife apocaliptice, o „mustrare a sufletului cu trupul”. Text pe care îl va fi dezvoltat şi versificat la modul propriu, cum a făcut şi cu alte surse, după propria sa mărturie („prin culegere versificate”). Gaster presupunea că acest procedeu stă la baza majorităţii scrierilor lui: „Pe de altă parte, e stabilit că în mod frecvent el a apelat la manuscrise româneşti anterioare, pe care le-a editat, aducîndu-le la o serie de transformări, de mai mare sau mai mică întindere, cf. opiniei lui Gaster (Literatura populară română, 1883, p. 106” (cf. P. Cornea, în PANN A. 1963, pp. XXXIV-XXXV). Menţionăm doar câteva dovezi evidente în acest sens: Poezii populare şi Calendare (1846), Înţeleptul Archir şi nepotul său Anadan (1850), Versuri sau Cântece de stea, De la lume adunate şi iarăşi la lume date.
Dar înainte de a purcede la ipoteze asupra surselor textuale ale Pocăinţei lui Anton Pann, se cuvine să observăm că imboldul, investirea personală, patosul pus în expresie, depăşesc cu mult un simplu exerciţiu de versificaţie şi prelucrare literară, trădând impactul unui eveniment biografic major, ce l-a marcat profund. E probabil vorba de marele incendiu din 1847 care a devastat capitala şi i-a distrus o bună parte din tipografie, dimpreună cu stocuri de cărţi abia ieşite de sub teascuri (Memorabilul foc mare, întâmplat în Bucureşti în ziua de Paşte 1847, martie 23, reportaj „poetizat” publicat pe viu); boala ce a urmat trebuie să-l fi scuturat de asemenea, încât cartea de pocăinţă pe care o publica în 1849 şi o reedita în 1854, cu doar un an înainte de moarte, după ce îşi editase între timp Adiata, apare ca o mărturie personală.
În plan strict literar, putem repera, la un examen atent al poemului, două surse directe de inspiraţie, ce ni se par revelatoare pentru modul în care opera autorul Poveştii vorbii.
Prima poate fi identificată fără mari ezitări în textul în vers popular susmenţionat, al cărui singur martor deocamdată accesibil este Mustrarea sufletului şi a trupului, text cules şi publicat de Tudor Pamfile. Textual vorbind, la o confruntare a Mustrării publicate de Tudor Pamfile cu Pocăinţa lui Anton Pann constatăm mai întâi că trama dialogului e comună. Avem astfel, în ambele texte, o succesiune identică de replici şi de atitudini pentru cei doi protagonişti:
– sufletul mustră trupul că petrece în plăceri şi nu duce grija morţii şi a pedepsirii păcatelor;
– trupul răspunde trufaş respingând ca „nebunie” îndemnurile la pustnicie pentru ispăşirea păcatelor şi apărându-și modul de viață;
– sufletul îi descrie cu jale starea de putreziciune post mortem şi îl ameninţă cu muncile iadului;
– trupul se pleacă sufletului, convins şi îngrozit de „straşnica muncă”.
Structura comună şi articulaţiile dialogului ne conving astfel că autorul Pocăinţei a putut lua ca model textul Mustrării aşa cum circula el în epocă în câteva manuscrise, ca cele susmenţionate. Forma nu e însă deloc cea a poeziei populare: vastul poematico-religios al lui Anton Pann e compus din stihuri lungi de 14-15 silabe, cu rimă împerecheată, într-o ritmică savantă şi cu mari amplificări retorice. Pe de altă parte, concepţia poemului depăşeşte cu mult presupusul model, trădând o viziune mult mai largă asupra temei precum şi, eventual, alte surse de inspiraţie.
Astfel, argumentele sufletului sunt doctrinale, e vorba explicit de învierea trupului la judecata de apoi şi de soarta păcătosului, cu o enumerare detaliată a viciilor pedepsite – pe când în textul „popular” singurul argument persuasiv e evocarea putreziciunii corpului şi a nestatorniciei bunurilor lumeşti, orizontul escatologic limitându-se la ameninţarea: „cu draci te vei munci” (fără nici o referire la a doua venire…). Trupul invocă argumentul responsabilităţii sufletului, într-o dialectică interactivă străină poemului în vers popular din manuscrise – ceea ce aminteşte poemele medievale latine, ce proliferează în epoca „disputelor” scolastice (secolele XII-XIII). În fine, anumite detalii ca de pildă starea de slăbiciune provocată trupului de discursul sufletului evocă unele motive preluate din apocrife (ca în Visio Monachi, adaptarea latină a apocrifului conținând viziunea lui Macarie Alexandrinul).
O filiaţie necunoscută: Anton Pann şi Oxenstierna
Unele din aceste elemente tematice, precum şi anumite fapte de stil şi de expresie, ne pun pe pista unei a doua surse de inspiraţie, „cultă” de data aceasta, şi binecunoscută, de fapt, de câteva bune decenii, cititorilor români din vremea lui Anton Pann. Este vorba de Cugetările lui Oxenstiern, opera suedezului Johan Thuresson, conte de Oxenstierna (1666-1733), scrisă în franceză şi editată de numeroase ori din 1721 până în 1825, tradusă şi editată de asemenea în germană, suedeză, engleză, italiană, spaniolă, poloneză1.
Aceste cugetări (Pensées de M. le Comte Oxenstirn sur divers sujets, avec les Réflexions morales du même auteur) cunosc, pe teren românesc, o traducere larg răspândită prin manuscrise, efectuată probabil în Moldova, în anii 1770, avându-l ca posibil autor pe Gherasim Putneanul – sau pe Leon Gheuca, episcop de Roman (1769-1786), apoi mitropolit al Moldovei (1786-1789), care putea fi însă doar patronul traducerii – şi din care au fost identificate până acum 25 de copii, majoritatea din prima jumătate a secolului XIX: cea mai veche (ms. BAR 2773, scris de Gheorgache vel clucer la 1779) a aparţinut lui Eminescu (vezi MITU A. 1996, CIURCIUN E. E. 2017).
Or această operă conţine, încă de la prima ei ediţie, antumă, şi apoi în toate ediţiile ulterioare, o piesă curioasă căci distonând faţă de „reflecţiile” moralistului, pe drept cuvânt numit „un Montaigne al Nordului”: acestea se prezintă toate ca meditaţii asupra unui subiect, fiind intitulate ca atare, cu subiecte amestecate fără vreo clasificare anume (astfel, De la solitude, De la volupté, Du tabac, Du Grand Alexandre, De la Pologne, Des quatre saisons, De l’avarice, De la compassion, De la danse, De la Cabale, De la France, Des spectacles, De l’athéisme, De la liberté, Du jeûne, De la pénitence, De l’Allemagne etc.; de remarcat în trecere că traducerea românească e selectivă, nu toate subiectele din originalul francez sunt reţinute de tălmăcitor).
Piesa singulară la care ne referim este însă o „prosopopee” cu două figuri perrsonificate, corpul şi sufletul, scrisă în proză şi intitulată Dialogue entre le corps et l’âme– iar în traducerea românească: Vorba trupului cu sufletul (reprodus în Crestomaţia lui M. Gaster, tom II, pp. 46-49). Modelele îndepărtate sunt acele „disputatio” medievale deja evocate (ca de pildă Altercatio carnis et spiritus) – dar „personajele” sînt tratate în spiritul unei comedii baroce.
Compararea sumară cu poemul Pocăinţa omului desmerdat sau Vorbire între suflet şi trup ne convinge că Anton Pann a folosit dialogul contelui Oxenstierna, prin intermediul traducerii româneşti, reflectându-i parţial titlul (Vorba trupului cu sufletul devine Pocăinţa omului desmerdat sau Vorbire între suflet şi trup). El a versificat dialogul, urmându-l mai ales în latura sarcastică, cu accente virulente, persiflatoare până la caricatură şi parodie, împrumutând şi elemente de vocabular (sac de lut, scîrnav, dezmierdări, misantropie...).
Ca o dovadă în plus a acestei directe influenţe literare, adăugăm corespondenţa textuală constatată între trei din „osebitele sfătuiri folositoare” ce urmează Pocăinţei – şi ele versificate, în acelaşi ritm amplu de cca 15 silabe – şi câteva alte capitole din Cugetările lui Oxenstiern, pe care le-am putut repera cu ajutorul originalului francez: Pentru smerenie (De l’humilité), Pentru post (Du jeûne), Pentru rugăciune (De l’oraison) (în schimb, nu am găsit capitolul original corespunzând cu Pentru supunere şi plecăciune: să fi avut Anton Pann, pentru acesta, o altă sursă?) Cât despre ultimul poem, Mustrare de sine – un monolog interior al monahului ce-şi mustră trupul pentru slăbiciune – el este, cum ne indică clar de data aceasta autorul, „prelucrat din scrierea Cuvioşii sale Părintelui Diomid Ieroschimonahul din Căldăruşani”.
Este important de semnalat că dialogul lui Oxenstierna începe cu discursul corpului, continuă cu sufletul, şi revine la corp: secvenţa iniţială, interpelarea corpului de către suflet, deşi este de presupus din reacţia trupului care intervine evident în replică, lipseşte; ori ea este prezentă în „cântecul” publicat de Tudor Pamfile, şi e prezentă şi la Anton Pann, care dezvoltă enorm tocmai acest prim segment al poemului său, într-o viziune teologică şi cu argumente doctrinale care lipsesc şi din textul „popular” al Mustrării sufletului şi din Dialogul inclus în cugetările contelui Oxenstierna. Poetul a lucrat deci cu ambele modele, şi le-a prelucrat pe amândouă într-o operă originală. Avea el oare şi alte surse?
Pe de altă parte, care este sursa dialogului lui Oxenstierna? Ne amintim că un Dialogos psychès te kai sômatos, scris în neogreacă, „în versuri aritmice şi iambice”, se caracteriza şi el prin faptul că disputa era deschisă de trup, şi nu de suflet.
Au totuşi vreo sursă comună cele două texte folosite de Anton Pann, „cântecul” publicat de Tudor Pamfile după un manuscris moldovenesc din 1842, şi dialogul în proză franceză al contelui de Oxenstierna? Sau, altfel stând poate lucrurile, este versiunea românească în proză a acestuia din urmă, realizată în Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII, o sursă posibilă a versului în stil popular de la mijlocul secolului XIX publicat de folclorist, după un manuscris provenind poate de la Mânăstirea Secul (ctitoria din 1602 a lui Nestor Ureche, tatăl cronicarului)? Proximitatea geografică este o premiză posibilă, dar o asemenea eventuală filiaţie nu exclude altele, ca de pildă culegerile de predici funebre. În orice caz, în stadiul actual al cercetărilor noastre, nu putem lansa încă nici o ipoteză asupra acestor legitime chestiuni.
Pentru a reveni la poemul lui Anton Pann, textul reclamă, fireşte, o ediţie, vom da aici doar câteva citate exemplificatoare.
Trupul răspunde astfel îndemnurilor la pocăinţă şi asceză ale sufletului, pe care-l acuză de „nerecunoștință” şi „misantropie”:
Şi de ce una c-aceasta? După ce tu ca un orb
Te-ai supus legilor mele şi te-am avut ca un rob
Să voeşti ca eu acuma la voiata să mă plec
Şi de plăcerile mele să mă lipsesc ca un sec? (…)
În loc să-mi îndreptez cîrma către traiul cel mai bun
Să mă-ncarc cu grija morţii şi să plîng ca un nebun?(…)
Replica sufletului pocăit e şfichiuitoare:
Tu! Trupule ticăloase! Sac de lut, schelet grozav!
Tu al şerpilor mîncare ş-al broaştelor cuib scîrnav… (…)
Voi cu postirile tale poftele să-ţi pedepsesc,
Cu smerenia mîndria-ţi s-o surp, s-o nimicnicesc.
Discursul intransigent al sufletului, determinat a răsturna raportul de forţe şi a prelua puterea, slăbeşte rezistenţa trupului, ce pare atins fizic:
Suflete! Sînt în pieire, ce cuvinte mi-ai vorbit?
Că văz simţirile mele desăvîrşit s-au slăbit,
Au rămas în nelucrare, nu mă slujesc nici decum,
Li s-a dus acea pornire ce o avea pîn’acum.
Mădulările-mi cu totul a se mişca nu mai pot,
Sînt întreagă moliciune, ca un mort sînt peste tot.
Pocăinţa omului desmerdat sau Vorbire între suflet şi trup ni se dezvăluie, astfel, ca o operă originală prin calităţile ei literare intrinseci, revelând o autentică vână a barocului religios tardiv, colorată de o vervă dialogală virulentă şi de o imagistică naturalistă în plin secol XIX românesc, destul de departe de temele vehiculate în epocă sau chiar mai târziu.
Acest poem ignorat al lui Anton Pann constituie astfel un alt hapax în literatura română cultă. E vorba de un model literar înrudit dar distinct de cel ce stă la originea Arătării lui Varnava: conflictul interior, în viaţă fiind, al sufletului cu trupul, lupta cărnii cu spiritul… temă de tradiţie patristică (Sfântul Augustin,Conf. VIII.11) şi apostolică (Sfântul Pavel, Gal. 5.17), dar de veche sorginte platoniciană (sôma/sêma), ce înfloreşte abundent în epoca medievală a poemelor utilizând tehnica disputatio (secolele XII-XIII) şi este preluată peste secole, în pragul epocii luminilor, în opera unui moralist barochizant ca suedezul Johan Thuresson, conte de Oxenstierna.
Se cuvine să amintim aici puternica impresie pe care au stârnit-o Cugetările lui Oxenstiern asupra lui Eminescu, care le citează după manuscrisul traducerii româneşti aflat în posesia sa („Pentru comedia cea de obşte” – corespunzând, în originalul francez, capitolului De la comédie universelle – în Curierul de Iaşi, 13 iunie 1876, v. MITU A. 1995, pp. 132, 135, cu referire la Murăraşu, „Eminescu şi Oxenstiern”, în Făt-Frumos, Cernăuţi, XI, 1936, no. 5, p. 244-255). Cugetările contelui au contribuit poate, major, la influenţa exercitată asupra imaginarului eminescian de marile teme baroce (şi indirect medievale) ale lumii ca teatru, oglindă a deşertăciunilor, fortuna labilis, ubi sunt, memento mori.
Să mai remarcăm în fine faptul că întâlnim la Anton Pann, ostentat prin titlu, termenul de „desmerdat”, cu sensul de „depravat, desfrânat” (Emile Picot îl traduce perfect în franceză prin débauché – în fond, „desmerdat” în context stă pentru „păcătos”), şi că acelaşi sens îl are, substantivat, termenul „dezmierdare” în traducerea românească a Cugetărilor lui Oxenstiern (capitolul Pentru dezmierdare, corespunzând, în originalul francez, capitolului De la volupté). Este, fireşte, înainte de toate, o nouă dovadă a folosirii de către Anton Pann a acestei traduceri moldoveneşti din secolul XVIII. Dar, mai mult decât atât, este vorba aici de o lungă tradiţie semantică, mult mai veche şi ce se va continua până în zilele noastre.
Într-adevăr, acelaşi sens se află în tipăriturile lui Ioan din Vinţ (Sicriul de aur, 1683) şi, semnificativ, în Arătarea lui Varnava, tălmăcirea din maghiară pe care i-o atribuim, prin dubla substantivare „dezmierdare” şi „dezmierdăciune” – ca şi în alte scrieri din epocă, din toate provinciile româneşti (Cazania lui Varlaam, Iaşi 1643, Psaltirea de la Alba Iulia, 1651, Îndreptarea legii, 1652), deci nedeterminat dialectal. Sensul depreciativ al „dezmierdărilor” ca ispite ducând la păcat, din perspectiva unei morale ascetice şi antimundane, era curent exploatat în traducerile româneşti de scrieri patristice şi monastice, îndeosebi isihaste, din secolele XVIII-XIX (un exemplu: Nicodin Haghioritul, Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri, a nălucirei şi a minţii şi a inimii, în ms. BAR 3704 din 1819, provenit din biblioteca lui Mihai Eminescu, MSS-ROM-BARII, p. 449). El e preluat ca atare şi în vocabularul religios actual (astfel, în relativ recenta traducere din greacă a Omiliilor la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv ale Sfântului Ioan Gură de Aur, realizată de Adrian Tănăsescu-Vlaş, ed. Sophia, Bucureşti 2002).
Această marcă terminologică atât de caracteristică ne dă, poate, o cheie de înţelegere a prelungului filon baroc românesc în care se înscrie Arătarea lui Varnava. E vorba de faptul că, între toate toposurile binecunoscute ale morţii, instabilităţii universale şi lumii ca teatru, pe care barocul în genere le-a preluat, exacerbându-le, din literatura medievală (de la acele disputatio ce proliferează în secolele XII-XIII, trecând prin dansul macabru ca scenariu ce înfloreşte în secolele XIV-XV, şi ajungând la drama ca gen în secolele XVI-XVII), autorii şi textele de care ne-am ocupat aici, pe teren românesc, ostentează cu predilecţie tema lumii ca iluzie, ca înşelăciune, ca o capcană pentru om: „dezmierdările” ei sunt moartea spiritului. Nu ni se pare a fi vorba numai, sau în principal, de o viziune religios-creştină (deşi argumente nu lipsesc, dar ar fi doar parţial valabile), ci şi de o mult mai profundă şi atavică mefienţă, ale cărei temeiuri ontologice le-am evocat cândva într-un studiu comparativ despre balada Soarele şi luna şi ereziile dualiste (SHISHMANIAN D. 2006, în ed. 2 accesibilă online).
____________________
1 Autorul nu este, cum s-a afirmat deseori, Gabriel (1641-1707), ci Johan Thuresson, fratele său vitreg (1666-1733), cu 25 de ani mai tânăr: ambii erau conţi de Oxenstierna şi nepoţii celebrului Axel Gustavsson Oxenstierna (1583-1654) (pentru genealogia familiei vezi siturile geni.com şi linkpedium.com). Mai toate informaţiile necesare pentru a trasa viaţa şi opera acestui autor discret, ce-şi semnează ediţiile antume cu iniţiale (Recueil de Pensées du Comte J.O. sur divers sujets, la Frankfurt pe Main, prima ediţie în 1720, apoi, în 5 fascicole, 1721-1725, iniţialele J.O. fiind revelatoare pentru a spulbera orice confuzie posibilă cu un alt membru al numeroasei familii nobiliare suedeze), sunt cuprinse în prefaţa, nesemnată, a lui Antoine Augustin Bruzen de La Martinière (1662-1746), care preia editarea, corectată, a operei, în 2 volume, la aproape un deceniu după moartea autorului (Pensées de M. le Comte Oxenstirn sur divers sujets, avec les Réflexions morales du même auteur. Nouvelle édition revue et corrigée soit pour le style soit pour les citations, par Monsieur D. L. M. [de La Martinière], Jean Van Duren, La Haye, 1741), numeroase reeditări succedându-se apoi până în plin secol XIX (La Haye 1746, 1757, 1762, Paris 1761, 1774, 1787, 1825). Între ediţiile antume cu prefaţa autorului, şi cele postume, revăzute, corectate şi prefaţate de Antoine de La Martinière, se inserează alte câteva ediţii postume, necorectate, ce reprezentau probabil ultimele versiuni de autor, îmbogăţite şi reorganizate, cu regruparea celor 5 fascicole de Pensées într-un singur volum, şi cu adăugarea unei a doua părţi, Réflexions, ca un al doilea volum, structură ce va fi urmată ulterior (Penses [sic] sur divers sujets de morale par Mr. le Comte Oxenstirn. Revüe, et augmente [sic] de maximes et reflexions par le meme auteur, François Varrentrapp, Francfort sur le Meyn 1736, 1746, 1755). Opera de revizie ortografică întreprinsă în paralel de Antoine de La Martinière, începând cu ediţia din 1741, ce se va impune ca normă pentru ediţiile următoare, a fost salutară pentru a asigura perenitatea şi succesul operei.
Bibliografie
BATIOUCHKOF T. 1891: Th. Batiouchkof, „Le débat du corps et de l’âme”, in: Romania, tome 20, n°77, 1891. pp. 1-55; n°80, 1891, pp. 513-578.
BERCIU-DRĂGHICESCU A. 2008: Adina Berciu-Drăghicescu, „Românii de la Muntele Athos între religie şi dictat”, in Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, vol. 12, Editura Universității din București, 2008, pp. 174-190.
CARTOJAN N. 1974: Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Chiriacescu (ed. princeps vol. I 1929, vol. II 1938), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti 1974.
CIURCIUN E. E. 2017: Elena Emanuela Ciurciun, Cugetările lui Oxenstiern. Manuscrisul B.A.R. 2773. Ediție de text, studio filologic și lingvistic (doctorat, conducător ştiinţific: prof. univ. dr. Eugen Munteanu), Iaşi 2017, 489 p. (v. rezumat online).
MITU A. 1996: Adriana Mitu, Din vechile cărți de înțelepciune la români: Cugetările lui Oxenstiern (sec. XVIII), ed. Atos (col. Academica), 1996 (doctorat), 221 p.
MORARU M. 2005: Mihai Moraru, O carte populară necunoscută: „Viteazul şi moartea”, ed. Cartea Universitară, Bucureşti 2005, p. 86.
NISARD C. 1864: Charles Nisard, Histoire des livres populaires ou de la littérature du colportage, depuis l‘origine de l’imprimerie jusqu’à l’établissement de la commission d’examen des livres du colportage, 30 novembre 1852, Paris, 2e éd. 1864 (ed. E. Dentu, Société des Gens de lettres).
PAMFILE T. 2018: Tudor Pamfile. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Ediţie şi introducere de Iordan Datcu, ed. Saeculum I.O, Bucureşti 2018, 432 p.
PANN A. 1963: Anton Pann. Scrieri literare, 3 vol. Text, note, glosar şi bibliografie Radu Albala şi I. Fischer, Ed. pt. literatură, Bucureşti 1963.
SHISHMANIAN D. 2006: Dana Shishmanian, „Le soleil, la lune et l’anticosmisme dans un mythe populaire et dans l’herméneutique biblique cathare”, in Ascension et hypostases initiatiques de l’âme. Mystique et eschatologie à travers les expériences religieuses. Les Actes du Colloque „Psychanodia”, ed. Phos. Les Amis de I. P. Couliano, 2006, pp. 473-494 (ed. 2-a online, 2021).
SHISHMANIAN D. 2020: Dana Shishmanian, Arătarea lui Varnava. Un text poetic necunoscut scris în Transilvania la 1670: Vatra, nr. 8-9 şi 10-11/2020, 1-2/2021; cu ediţia textului şi rezumat în franceză (Vision de Varnava): online sur academia.edu.
VARNHAGEN H. 1889: Hermann von Varnhagen, „Das altfranzösische Gedicht Unsamedi par nuit”, in Erlanger Beiträge zur englischen Philologie (I. Band, I.-V. Heft),I. Heft, Appendix I, pp. 113-187, Erlangen & Lepizig,Deichert, 1889.
[Vatra, nr. 12/2021, pp. 78-83]
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius