Războiul nu rămîne, în viziunea poeţilor, doar un cortegiu de orori şi suferinţe; el poate oferi şi exemple de omenie, de compasiune, uneori chiar de „fraternizare” cu duşmanul, sub forme neaşteptate şi cu atît mai emoţionante. Iată-ne, bunăoară, la Krasnodar, într-o bibliotecă devastată, din cărţile căreia se rup file spre a face din ele ţigări : „Ah ! Doamne, să plecăm, să nu mai văd / Cum dintre scoarţe rupte de măcel / Păşeşte Tolstoi iertător spre lume / Cu Ana Carenina lîngă el.” (Virgil Carianopol, Biblioteca 1)
Acelaşi poet dă la iveală o comparaţie surprinzătoare prin sentimentul care o animă : „Ne strecurăm şi-n urmă fumul leneş, / Cum se înalţă negru peste brazi, / Parcă e părul Anei Balaşeva, / Spioana împuşcată azi.” (Tablou2) Doi soldaţi inamici, care l-ar fi putut răpune pe acela care i-a răpus, devin ulterior obiectul înduioşării sale : „Unu-avea în buzunar o poză/ Cu o fată cu un păr de grîu,/ Celălalt o poză-a unui moş/ Cu o barbă albă pîn’ la brîu…// Am ucis azi noapte doi duşmani,/ Doi flăcăi ce coborau din vis –/ Dar sînt mîndru, ţară, că te apăr…// Doamne, pentru tine am ucis.” (Mărturisire3)
Regăsim, în versurile finale, nota de ironie sarcastică din poezia a aceluiaşi Virgil Carianopol. Iar compătimirea faţă de duşmanul căzut, a cărui identitate se dezvăluie prin detalii mărunte şi dureroase, prinde glas şi în alte poeme: „Vestonul plin de sînge şi de glod/ I-l zdrenţuise rău de tot oţelul./ I-am iscodit în taină portofelul : / Era student la Nijni-Novgorod.// O fată blondă, cu surîs domol – / Ei doi, la braţ, colegi de facultate,/ Şi o femeie, poate maică-sa,-n etate,/ Trei ruble şi-un carnet de comsomol.// Poate-a rămas şi-acuma lîngă pod./ În noaptea aia ştiu că ne-am retras –/ Dar uneori privesc fără de glas/ Studentul nalt din Nijni-Novgorod.” (Horia Niţulescu, Mortul 4)
Cele mai veridice accente ale omeniei triumfătoare le aflăm în poeziile lui Radu Gyr: „Tîrgul arde. O «rafală» toacă./ Flăcările joacă, joacă, joacă./ Un căluţ de lemn şi o păpuşe/ Sub măcel, sub moarte, sub cenuşe…/ Ochii au rămas pe fundul lăzii./ Cresc împuşcături de-a lungul străzii,/ Ca un vaiet, altă grindă cade…//– Uite o păpuşe, camarade…” (Lădiţa cu jucării 5)
În aceeaşi notă, o altă piesă citabilă: „Gara, găurită de şrapnele,/ spînzură pe zări, strigoi schilod./ Din moloz a răsărit un plod,/ cerul tot i-a pus în ochi inele.// […] – Piciule, ieşit dintre ruine,/ am şi eu departe-acas’ un ţînc./ Are-n ochi acelaşi cer adînc,/ zîmbet trist şi păr bălai, ca tine…” (Vigoda6)
Între tranşeele înaintate ale celor două tabere se întinde „ţara nimănui”. O punte afectivă între zonele duşmane se poate totuşi crea, iar miracolul aparţine muzicii: „Nicio pasăre nu trece/ Pe vrăjitele potece;/ Ocolesc prin zări de iască/ Aripa să şi-o ferească.// […] Şi cînd creşte, cîteodată,/ Cîte-o lună bucălată,/ Mai rămîne s-o păzească/ O armonică rusească.” (Horia Niţulescu, Ţara nimănuivii); „Deodată un cîntec… un cîntec deodată…/ Şi căştile-ascultă, ascultă ce spune./ Duios, dintr-o cască de schije muşcată,/ Un cîntec de leagăn a prins să răsune.// […] Soldaţii ascultă, visînd în neştire,/ Visînd în neştire c-un dor care sfarmă./ Şi plini de mîhnire şi plini de mîhnire,/ Obrajii se culcă pe paturi de armă.” (George Lesnea, Cîntec de leagăn8)
Cele mai convingătoare poezii din război sînt, cum s-a văzut, acelea care evocă suferinţa, deznădejdea şi moartea. Dacă am vorbi, în termeni paradoxali, despre „eroismul” acestor poeme, el ar consta în sfidarea directivelor oficiale prin asumarea unei poziţii sincere şi independente. A existat însă şi un caz, notabil prin unicitatea lui, de poezie antirăzboinică în sensul cel mai strict al cuvîntului. Este vorba de placheta Om, editată de Sergiu Filerot, în 1942, fără viza cenzurii, faptă care, în funcţie de încadrarea ei juridică, îl făcea pasibil pe autor de pedeapsa capitală; pînă la urmă, sancţiunea a constat în 10 ani închisoare corecţională pentru instigare publică şi 6 luni închisoare pentru neprezentarea publicaţiei la cenzură9. Tonul adoptat de Sergiu Filerot în poemele sale este, prin excelenţă, denunţător şi vitriolant : „Astăzi, un Scamator veac XX înşiră pe cîmp/ jucăriile la modă : soldaţi, hoituri şi mitraliere/ şi rîde, rîde sarcastic şi batjocoritor de omul tîmp/ care-l priveşte, veşnic nepriceput, înşelăciunile şi aude canoniere.” (Scamator veac XX x); „Cîntecul de fier/ om după om înfrînge…// Uniform şi încet se stinge/ conştiinţa Mecanicului Suprem…/ roţile continuă să se învîrtească şi gem…// Geme scheletul de fier fără cer/ şi Omul plînge/ în ritmul ce nu se mai stinge/ al cîntecului de fier…// Şi sînge… mereu sînge…”(Cîntec de fier xi)
Ultimul poem din Om (Sîrmă ghimpată) ar fi trebuit mai apoi să-şi transfere titlul unei plachete colective, căreia Geo Dumitrescu îi concepuse o îndrăzneaţă copertă; aceasta „înfăţişa o tranşee părăsită; un zigzag de sîrmă ghimpată traversa ostentativ, în cerneală roşie, pagina; doi dintre stîlpii reţelei, prăbuşiţi, sugerau desfăşurarea unor lupte înverşunate. Acum, linia frontului se îndepărtase. În urmă au rămas doar cadavrele.”12 Placheta, cum era de aşteptat, a fost interzisă de cenzură. Ca text introductiv, Sergiu Filerot compusese un Semnal pentru „Sîrmă ghimpată”, osîndind tăios poezia conformistă a unor confraţi: „ici, prietenii mei, poeţii şi-au ascuţit/ cu baioneta plaivasurile/ […] au început redactarea/ poetică a unui «Comentarii de bello sancto» pentru că/ – spun ei – voiesc să-l depăşească, o dată, pe Caius Iulius Caesar.”13
Latinescul „de bello sancto” făcea trimitere directă la „războiul sfînt” din proclamaţiile oficiale. Dar acelaşi Sergiu Filerot publicase, mai din vreme, versul premonitoriu : „Hotarul înfrîngerii e depărtat, dar rămîne hotar.”14
După cotitura din august 1944, n-au prea apărut poezii „de sertar” care să revendice, din partea autorilor, o rezistenţă clandestină. Cu titlu de excepţii se pot aminti cîteva texte de Ştefan Popescu (în placheta Cu inima în pumni ) şi volumul lui Alexandru Bilciurescu Vise în flăcări. Poeme anti-războinice. O notă a autorului ne informează că „au fost scrise între anii 1943 – 1944” şi sînt dedicate „prietenilor cunoscuţi şi necunoscuţi care, împreună cu mine, au suferit urgia dictaturii şi a celui mai groaznic dintre războaie.” Dar „antirăzboinice” în sens strict nu sînt decît cîteva piese, restul rămînînd fără mesaj politic. O bucată cu veleităţi satirice îi stigmatizează, pe fabricanţii de poezii „patriotice” din timpul dictaturii antonesciene : „Şi dacă, peste mii de veacuri, / O să-ndrăznească- un cititor/ S-afirme că ai scris doar fleacuri,/ Vor spune toţi că-i trădător,// Căci neamul nostru-n veci nu piere/– O ştie orişice estet – / La bucurie şi durere,/ «Românul s-a născut poet!»…” (Bardul 15)
O altă poezie, cum sîntem avertizaţi printr-o notă, l-ar viza pe Adolf Hitler: „Ce noapte infernală / Şi ce decor sinistru !.../ Ca-n Simfonia V-a/ A surdului magistru – / Ascult bătînd în poartă/ Destinul cu pumn greu,/ Destinul omenirii,/ Destinul tău şi-al meu…” (Destin16)
Ne amintim că, în 1943, Nichifor Crainic reproşa poeziei de război lipsa accentelor virile şi alunecarea frecventă în elegie. „Nu e momentul – scria el – să discutăm cauzele acestei atitudini literare, deşi aceste cauze poate există, cum poate va exista şi posibilitatea de a le discuta.”17 (s.m.) Reticenţele lui N.C. nu mai pot subzista după trecerea a şapte decenii. Atitudinea comună celor mai mulţi poeţi ai anilor 1941 – 1944 îşi avea desigur cauzele ei, iar posibilitatea de a le discuta este azi deschisă oricui. Sub raportul decelării acestora ne vine neaşteptat în sprijin un document al experţilor militari : „Moralul trupelor a fost examinat cu atenţie de Marele Stat Major. În bătălia Odessei, el nu s-a mai ridicat la înălţimea aceluia dovedit în acţiunile de luptă desfăşurate pînă la Nistru.”18 Extrapolînd această observaţie, vom înţelege totodată sentimentele poeţilor participanţi la lupte şi dizolvarea entuziasmului iniţial în apa amară a elegiei. Pe măsura înaintării în imensitatea teritoriului inamic, speranţa în victorie devenea tot mai palidă, iar perspectiva înfrîngerii tot mai chinuitoare. Aceste stări de spirit îşi găsesc reflectarea mai ales sub forma unor „reportaje lirice” (cum le-au numit adesea criticii literari ai vremii), alcătuind prin juxtapunere o amplă cronică a războiului. Unii autori – ca, de pildă, Virgil Carianopol, Al. Gregorian, Radu Gyr şi alţii – marchează explicit caracterul „documentar” al poemelor prin indicarea datei şi a locului în care ele au fost compuse, pe lungul drum presărat cu morminte al campaniei din Răsărit. Un răstimp tragic al istoriei naţionale a lăsat astfel urma lui în literatură. O urmă asupra căreia s-a aşternut de-a lungul anilor colbul gros al uitării. A venit timpul să-l ştergem.
Note:
1 Virgil Carianopol, Poeme de pe front, Editura Bucur Ciobanul, [1943], p.32.
2 Ibid., p. 39.
3 Ibid., p.14.
4 Horia Niţulescu, Drumul soarelui. Poeme de război, Colecţia „Luceafărul”, Bucureşti, 1944, p. 36.
5 Radu Gyr, Poeme de război, Gorjan, MCMXLII, p. 29.
6 Ibid., p. 50.
7 Horia Niţulescu, op. cit., p.26.
8 George Lesnea, Pomul vieţii. Versuri, Editura „Cartea Moldovei” Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1943, p.90.
9 Sergiu Filerot, Reîntîlniri, Editura Cartea Românească, 1985, p. 101 – 102.
10 Idem, Om. Poeme, Editura Alfa, Bucureşti, 1942, p.36.
11 Ibid., p. 43-44.
12 Ion Bălu, Nostalgia absolutului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 34-35.
13 Sergiu Filerot, op. cit., p. 176.
14 Idem, Om, ed. cit., p. 48.
15 Alexandru Bilciurescu, Vise în flăcări. Poeme anti-războinice. Editura „Colecţii literare”, Bucureşti, [f.a.], p.22.
16 Ibid., p. 46.
17 Al. Gregorian poet al războiului, în „Gândirea”, XXII, nr.4, aprilie 1943, p. 239 – 240.
18 Comandor Dr. Jipa Rotaru, Lt. Colonel Dr. Octavian Burcin, Maior Vladimir Zodian, Mareşalul Ion Antonescu. Am făcut războiul sfînt împotriva bolşevismului. Campania anului 1941. Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 186.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius