Părinții deșertului sunt reticenți în a se propune ei înșiși modele și învățători. Ideea aceasta apare de mai multe ori în diferite feluri în apoftegmele Patericului. Spre exemplu, avva Pimen zice: „A-l învăța pe aproapele este treaba unui om sănătos și nepătimaș, altfel, la ce bun să construiești casa altuia și s-o dărâmi pe a ta?” Iar monahii deșertului erau concentrați pe propriile lor defecte și neajunsuri și de aceea greu puteau fi convinși să rostească un cuvânt, să dea un sfat ori să tranșeze o situație. Rezerva lor față de sfaturile împrăștiate gratuit făcea ca fiecare cuvânt pe care îl rostesc să fie dens, cu greutate, plin de har. Rezistența în timp a cuvintelor rostite de bătrâni, cuvinte care nici astăzi nu și-au pierdut relevanța, se datorează și faptului că vorbeau drămuit, responsabil și conștienți de posibilele urmări ale cuvintelor pe care le rostesc.
Avertismentul discreților călugări egipteni ajunge până astăzi, într-o lume foarte diferită de a lor. Dar, deși schimbată în exterior, lumea este pe mai departe locuită de oameni a căror natură nu s-a modificat. Și pentru că nimeni nu mai atrage nimănui atenția cu privire la responsabilitatea pe care o avem pentru fiecare cuvânt pe care îl aruncăm în lume, și pentru că prea rar ne mai întrebăm cu privire la propria noastră sănătate duhovnicească, ne-am pomenit într-o lume plină de gâlceavă, unde fiecare este învățător. O lume a opiniilor divergente agresiv, a haosului ideatic, a părerilor tiranice și a lozincilor ideologice care, de multe ori, se prezintă a fi tocmai mostre de gândire critică. Acest diagnostic amar al veacului pe care îl traversăm poate să continue, dar mai important decât diagnosticul este tratamentul, soluția veche a părinților deșertului. Unele dintre trăsăturile definitorii ale acestor asceți care au părăsit lumea și confortul (fie el și minimal) din ea sunt încrederea și nădejdea în Dumnezeu. Speranța că Dumnezeu lucrează atât la nivel personal, în biografiile tuturor, cât și la nivelul întregii lumi, în istorie. Responsabilitatea pentru lume și-o asumau bătrânii prin faptul că țineau întreaga creație în rugăciunea lor și, în felul acesta, o ofereau înapoi lui Dumnezeu Creatorul.
Suveranitatea lui Dumnezeu este o sursă de teribilă nădejde. Oferind întreaga lume lui Dumnezeu și pe ei înșiși laolaltă cu ea, asceții dobândeau libertatea exterioară, dar și interioară. Iar una dintre manifestările libertății interioare este dispariția dorinței de a controla și de a te afirma pe tine. Cu alte cuvinte, dispariția dorinței de a te face învățător al celorlalți și de a stăpâni lumea prin cuvinte.
Dacă îți muți atenția pe viața spirituală, poți ieși destul de ușor de sub tirania cuvintelor goale care viciază comunicarea. În mod poate paradoxal, a trăi o viață spirituală nu înseamnă să viețuiești egoist. A înceta să mai înveți pe ceilalți nu înseamnă să te încui în egoism. O viață spirituală înseamnă o bună așezare a lucrurilor. A fi rezervat cu privire la sfaturile pe care le dai nu este egoism, cel puțin în măsura în care dăscăleala neîncetată nu este dovadă de dragoste reală. Dar dobândirea echilibrului și a discernământului este o aventură personală, jalonată de rugăciune, asceză și reflecție.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius