Dintre toate fiinţele de pe pământ, omul are ceva care nu poate fi înţeles pe deplin decât în relaţie cu cerul. Taina persoanei umane nu poate fi epuizată de nici o definiţie prin care să se cuprindă vocaţia ei de fiinţă în timp, chemată să trăiască mai presus de timp.
Fiinţă gânditoare, fiinţă socială, fiinţă creatoare… sunt expresii ale rostului trecerii noastre prin timp, concretizate în fapte de cultură şi civilizaţie care alcătuiesc firul istoriei. Fără a minimaliza operele de artă şi proiectele grandioase care reflectă puterea geniului uman de a domina lumea înconjurătoare, de a o transforma în interese proprii omului, se pot citi în patrimoniul universal urmele de foc ale întâlnirii dintre creat şi necreat, dintre vizibil şi invizibil, dintre om şi Dumnezeu. Monumentele megalitice, cărţile şi cântările sacre ale omenirii, catedralele creştine din toată lumea sunt mărturii ale unui mod de a fi, perceptibil doar prin experienţă şi participare. Culturile vechi par a surprinde mai bine această stare decât mijloacele moderne de comunicare, căutătoare de activism şi spectacular.
Astfel, privind către rugăciunea sculptată de Brâncuşi, ni se deschide ochiul lăuntric spre a vedea această dimensiune contemplativă a vieţii noastre pe pământ. Una în care toată zbaterea noastră încetineşte şi urechea sufletului aude glasul Domnului. Şi în dialogul acesta tainic se împlineşte darul comunicării. Dacă avem nevoie de comunicare cu semenii noştri, cu atât mai mult avem nevoie de comunicarea cu Creatorul cerului şi al pământului. Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit rugăciunea, această comunicare mai presus de cuvinte, convorbirea minţii cu Dumnezeu. Astfel, omul nu este doar fiinţă cuvântătoare, ci şi fiinţă rugătoare, care caută ceva mai presus de lumea de aici. Cuvintele noastre ne poartă între gânduri şi fapte, dar cuvintele rugăciunii ne fac să trăim experienţa comuniunii şi mireasma veşniciei.
În rugăciune tăcerea devine cuvânt, iar cuvintele se topesc în cununa de lumină a transcendentului care coboară. Rostit în şoaptă sau cu voce tare, cuvântul străbate galaxiile şi leagă cerul de pământ. De oriunde ai striga, în orice limbă a pământului, cuvintele rugăciunii ajung de îndată la tronul Dumnezeirii. Uneori rostite măsurat, alese cu grijă şi orânduite după o logică a credinţei, alteori cântate împreună cu îngerii sau umezite de lacrimile pocăinţei, cuvintele rugăciunii sunt seminţe roditoare ale mântuirii. Cuvintele noastre sunt neputincioase, dacă nu s-ar hrăni din cuvintele lui Dumnezeu şi, de aceea, simţim în fiecare clipă chemarea ucenicilor: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!" (Luca 11, 1).
Atunci când tâlcuieşte pilda Semănătorului, Domnul Iisus Hristos ne învaţă că sămânţa cea bună este cuvântul lui Dumnezeu, iar "cuvântul Lui este adevărul" (Ioan 17, 17). Adevărul Domnului ne eliberează şi pe noi din carapacea egoismului şi a deşertăciunii. Despre acest cuvânt mântuitor, vorbeşte Avva Pimen în Pateric: "Apa este moale din fire, piatra tare. Dar dacă agăţăm ulciorul deasupra pietrei, picătură cu picătură apa găureşte piatra. Tot aşa, cuvântul lui Dumnezeu este moale, inima noastră tare. Omul care ascultă des cuvântul lui Dumnezeu, îşi deschide inima şi se teme de El".
Cuvintele rugăciunii sunt cuvinte de la Dumnezeu, seminţe de lumină în sufletele noastre însetate de comuniune şi iubire netrecătoare.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius