CUVÂNTUL

[dordanaela]

Şoptesc
şi apoi
închid în mine
Cuvântul.
Se preface în murmur
şi îl las
să se aşeze
În inima mea ...
Adânc
care cheamă
Adâncul.

De ce o fi rănită?
Un înger
se aşează
Alături şi zâmbeste.

Ce-o fi ştiind
De fiinţa lui mă învăluie
Ca ropotul-cântec
Al ploii ?

Ah! Am uitat...
Cuvântul.

Şi eu,
care voiam
Să-l şoptesc din nou.
Pentru că
La începuturi,
Întotdeuna
Îţi răspundeam,
chiar şi atunci când
Nu rosteai
Nici o vorbă.

Învăţasem să
Ascult privirile
Tale.
Să te caut
Şi să te găsesc
Înlăuntrul
adâncurilor mele.

Şi acum eşti
În atingerea
Cuvântului
Uitat de când
Nu l-am mai şoptit.

Rostirea lui
Rămâne suspendată,
Nemişcată,
În tăcerea dintre noi.

Iar sufletul meu
Începe
să-şi amintescă,
Respirând
In iubire,
Sunet cu sunet,
Taina cea
Demult uitată.



Lasă ferestra deschisă
Ca să pot
Pătrunde
În tăcerea
Inimii tale,
Unde să ne regăsim.
Am fost acolo
dintotdeauna.
Chiar dacă acum,
ne este greu
să mai înţelegem
unde începe cerul,
şi unde
suntem noi.
Lumina care
înconjoară
necuprinsul.

Până atunci,
boabă de rouă,
voi aştepta Soarele
să mă sărute
transformăndu-mă
în curcubeu,
pod de culori ,
între visele nostre.

Iar Tu,
vei şopti
înconjurăndu-mă
cald şi blând,
ca să nu
mă doară
sunetele lui,

Cuvăntul.

[altmarius]

Cuvintul... Oare de ce la inceput a fost cuvintul? ... Si la sfirsit va fi tot el, probabil?...
Cuvinte cheie: cuvinte!