Cutremurul cel mare

[altmariusgeo]

http://www.natgeo.ro/natura/catastrofe/7872-cutremurul-cel-mare?sta...

Sud-estul României are dedesubt o bombă cu ceas care va detona cîndva. Nu este prea tîrziu ca prin acţiuni hotărîte să-i reducem efectele.

De secole, un seism devastator loveşte periodic Muntenia şi Moldova. O dată la 35-45 de ani, Bucureştiul este puternic zguduit. Cu unele variaţii, cutremurul este mereu acelaşi, dar Capitala se schimbă şi este din ce în ce mai vulnerabilă. Nu înseamnă că în acest interval nu se produc multe alte seisme. Dar noi vorbim despre acele evenimente care, depăşind 7 grade pe scara Richter, fac pagube considerabile. Şocurile mici produc oarecare emoţie, apoi sînt uitate, după cîteva zile sau săptămîni, rămînînd doar în registrele seismologilor. Cutremurele mari intră direct în cartea de istorie, printre războaie şi guvernări. Ultimul, cel din 1977, a făcut 1.570 de morţi şi 11.300 de răniţi, a doborît sau a avariat grav 35.000 de locuinţe şi clădiri industriale. Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, paguba directă a fost de peste 2 miliarde de dolari, iar amortizarea efectelor pe termen lung a mai absorbit aproape tot atît. Seismul a dat un brînci în plus edificiului şubrezit al economiei socialiste, care probabil din acel moment a intrat în derivă.
„Nicăieri în lume nu mai există o concentrare de populaţie atît de expusă la cutremure provenind sistematic din aceeaşi sursă. Singurele fenomene asemănătoare sînt cutremurele repetate ce au loc în adîncime în regiunea Hindukush, din India“ – spunea geofizicianul Ch. Richter, într-o scrisoare trimisă specialiştilor români. Este o afirmaţie de luat în seamă: Richter, autorul scării care-i poartă numele, a trăit şi a murit în California, într-una dintre cele mai studiate arii seismice din lume.
Ciobanul Bucur nu a fost prea inspirat cînd s-a oprit cu turma în cîmpia de pe malurile Dîmboviţei. Ca efect al mecanismului de producere şi de propagare a energiei seismice, Capitala este în mod special expusă. 90% din prăpădul din 77 a fost aici. Şi tot aici se află în prezent peste 2,2 milioane de oameni şi un mare număr de clădiri vulnerabile.
Periodicitatea de circa 35-40 de ani are ea însăşi ceva perfid. Nu este o frecvenţă suficient de mare pentru ca fenomenul să devină o experienţă cotidiană, ca în Japonia, care ştie să convieţuiască cu flagelul; dar nici un interval destul de lung, pentru a face din el doar o filă de cronică. Vine însă suficient de rar pentru a uita de el, prinzîndu-ne iar nepregătiţi; dar şi suficient de des pentru a fi siguri că în timpul vieţii vom fi încercaţi cel puţin o dată. Fiecare generaţie are cutremurul ei „cel mare“.
De fapt, „Cutremurul cel Mare“ a fost denumit seismul din 1802, care, după toate aparenţele, a fost mult mai puternic decît cel din 1977, poate cel mai puternic din ultimele două secole. El s-a produs de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, 14 octombrie, şi a afectat o arie întinsă din această parte a Europei, estimările seismologilor ruşi şi români oscilînd între 7,5 şi 7,8 grade pe scara Richter.

După 36 de ani, în ianuarie 1838, provinciile actualei Românii au fost lovite de un alt cutremur devastator. El s-a resimţit pe arii foarte largi, afectînd inclusiv oraşe din Transilvania şi Banat. Timişoara a suferit pagube importante, biserica-cetate de la Prejmer ruinîndu-se. Dar cele mai mari distrugeri au lovit Valahia, unde 217 biserici s-au prăbuşit sau au fost grav avariate, cele mai multe în Vîlcea şi Craiova. Cutremurul s-a simţit puternic şi în Moldova, unde, printre alte consecinţe, s-a produs o masivă alunecare de teren, care a barat Pîrîul Ghilcoş, afluent al Bicazului, fenomen în urma căruia s-ar fi format Lacul Roşu.
În Bucureşti au fost, potrivit rapoartelor agăi, 12 morţi. După alte surse, probabil exagerate, cutremurul ar fi lăsat „600 de morţi şi 600 de betegi“. Domnitorul Ghica, surprins la teatru, a sărit imediat cu suita sa în ajutorul sinistraţilor. Un raport detaliat asupra fenomenului a fost făcut prompt de Schuller, geolog minier în slujba ducelui de Saxonia, aflat în misiune în Valahia. Lui îi datorăm o serie de detalii demne de reţinut. El a remarcat comportamentul bun al clădirilor scunde de chirpici, în comparaţie cu cele înalte şi rigide; a precizat şi că seismul a avut un preşoc, urmat de trei şocuri mai puternice. (La fel s-au petrecut lucrurile şi în 4 martie 1977.)
Alte cutremure puternice au fost în anii 1868, 1908 şi 1940. Luînd în considerare 6 evenimente mai puternice în intervalul 1802-1977, constatăm o periodicitate medie de 35 de ani, cel mai scurt interval fiind între 1838-1868, de 30 de ani, cel mai lung între 1868-1908, de 40 de ani. Observaţiile disponibile pe aproape 1.000 de ani indică o rată de 2-3 şocuri majore pe secol.
Dr. Gh. Mărmureanu şi dr. Mircea Radulian, de la Institutul de Fizică a Pămîntului, apreciază că în ciclul seismic vrîncean se succed două intervale: o perioadă cu activitate intensă, cu mai multe evenimente cu magnitudine apropiată de 7, şi una relativ inactivă. Ei consideră că acum traversăm o perioadă inactivă, dar care se va încheia în 2007. Apoi – consideră ei –, producerea unui cutremur distrugător e „foarte probabilă“. Printre caracteristicile zonei seismice Vrancea enumerăm: efecte complexe şi pe arii largi, migrarea ariei hipocentrale, periodicitate remarcabilă, acţiune multişoc. Un adevărat festin pentru specialişti. „Fascinant“ – spune seismologul american G. Berg, studiind accelerograma seismului din 4 martie. Seismologul japonez Asada îl consideră un caz ideal pentru studii de prognoză, căci descifrarea comportamentului celor 100-200 de cutremure mai mici care se produc între evenimentele mari ar putea conduce la construirea unui algoritm. Din păcate, studii seismice s-au făcut foarte tîrziu. În 1893 au debutat observaţiile sistematice, dar seria de măsurători a fost întreruptă în 1916.

Informaţiile privind seismele mai vechi au fost sporadice şi adesea subiective, iar pînă după 1940 nu a existat nici o preocupare sistematică pentru siguranţa seismică a construcţiilor. Dar stilul foarte robust al arhitecturii bisericilor şi mănăstirilor din Valahia şi Moldova, cu contraforturi masive şi puţin înalte, nu e întîmplător. Poate că nu numai năvălitorii ne-au împiedicat „să ne înălţăm catedrale în cîmpie“ – tradiţională frustrare naţională –, ci poate şi o elementară cultură seismică transmisă prin generaţii.
La 10 noiembrie 1940 am fost din nou treziţi din toropeală, cînd s-a produs un cutremur puternic, de 7,4 grade pe scara Richter. El s-a resimţit pe o suprafaţă de peste 2 milioane km pătraţi, de la Atena pînă la Leningrad. A ucis cam 500 de bucureşteni (după unele surse, 1.000), dar victime s-au semnalat şi în alte localităţi. O aripă a închisorii Doftana, de lîngă Cîmpina, s-a prăbuşit, zdrobind mai mulţi activişti comunişti. Cea mai notabilă catastrofă a fost prăbuşirea blocului Carlton, un bloc-turn înalt de 53 de metri. Din aceeaşi generaţie au făcut parte alte zeci de blocuri cu schelet din beton armat din centrul Capitalei, construite după 1930. Seismul a trecut, dar avariile ascunse au rămas. Specialiştii vremii, mai ales academicianul Aurel Beleş, au atras atenţia asupra pericolului. Cîteva clădiri – între care blocurile Scala, Grădiniţa, Belvedere din Brezoianu, Continental – erau în mod special considerate vulnerabile: stîlpii de susţinere nu erau suficient de solidari cu grinzile, betonul era cam slab, disciplina în construcţii nu fusese respectată nici la proiectare, nici la construire, nici la exploatare. De exemplu, fundaţia blocului Belvedere fusese proiectată pentru 10 etaje. Cu o derogare, s-a mai pus unul. Apoi, fără nici o autorizaţie, alte două etaje.
Abia după 1940 s-au adoptat norme antiseismice, a apărut o preocupare a constructorilor şi legiuitorilor. Geologul Ion Atanasiu a realizat un prim studiu ştiinţific şi a creionat harta seismică a României, subliniind că, deşi există numeroase focare seismice – transilvanice, banatice, danubiene, făgărăşene, pontice –, cele mai distrugătoare seisme sînt cele pe care le-a denumit moldave, cu epicentrele aflate în zona Vrancea. Pe harta lui Atanasiu sînt figurate două aliniamente mai importante de sensibilitate seismică în sud-estul României: primul, Urziceni-Lehliu-Călăraşi, al doilea, Bucureşti. Au fost elaborate şi primele norme de proiectare antiseismică şi conduită preventivă. Şi totuşi...
Anii au trecut şi multe din lecţiile cutremurului din 1940 au fost uitate. Fracturile au dispărut sub cămăşuieli superficiale, au fost desfiinţaţi pereţi şi chiar stîlpi de rezistenţă, pentru a face loc spaţiilor comerciale de la parter. Dimpotrivă, uneori etajele superioare au fost supraîncărcate. De exemplu, la mansarda blocului Wilson, din bd. Vasile Lascăr, a fost amplasat în timpul războiului un buncăr pentru mitraliere.

La 4 martie 1977 s-a produs un nou cutremur vrîncean, cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter. La ora 21.20, s-a simţit un prim şoc. Au urmat alte trei, ultimul cu o durată de 17 secunde. O veşnicie pentru cei ce au trăit momentele acelea. Un vuiet şi un imens strigăt colectiv. După cîteva zeci de secunde, pămîntul s-a liniştit, dar de sub norii de pulbere au apărut ruine, maşini zdrobite, oameni alergînd înnebuniţi. 25 dintre blocurile avariate în 1940, cam 10% din cele aflate pe lista lui Beleş, s-au prăbuşit total sau parţial. La Scala, blocul a colapsat peste vestita cofetărie, restaurantul Grădiniţa a fost strivit de etajele care au venit peste el. Buncărul din mansarda Wilson a coborît cu toate apartamentele de dedesubt. Stîlpii superficial consolidaţi ai blocului Belvedere din Brezoianu au cedat şi întreg ansamblul, care a fost mulţi ani cel mai înalt din Bucureşti, a făcut implozie. Ruinele au fost cuprinse de incendiu şi nu a existat nici un supravieţuitor. Nu avea nimeni cum să înregistreze dezastrul, dar, la o scară mai mică, trebuie să fi fost precum prăbuşirea turnurilor din 11 septembrie. Blocurile din beton armat, realizate în anii 60-70, s-au comportat mult mai bine. Prăbuşirile au fost mai degrabă excepţii, cauzele fiind diferite, dar cel mai adesea greşeli ale constructorilor: nerespectarea reţetelor la betoane, abateri de la proiect, lucrări de calitate proastă. (De pildă, pentru a planeiza un perete prost executat e nevoie de mult mai multă tencuială. Greutatea mortarului suplimentar constituie un balast periculos.) Există totuşi şi alte explicaţii pentru avarierea clădirilor noi? Însemnînd pe un plan al Capitalei clădirile prăbuşite – puncte negre pentru cele vechi, roşii pentru cele noi –, doi dintre membrii colectivului de studiu al cutremurului din 77, inginerul Sever Emil Georgescu şi geologul Dan Patrulius, au observat că punctele roşii se aliniază în mod suspect. Linia unea – între altele – Spitalul Fundeni, unde au fost avarii grave, cu blocul Lizeanu şi Centrul de Calcul al CFR, ambele parţial prăbuşite. La celălalt capăt se afla blocul OD16, din Militari, clădire de 10 etaje din beton armat, care s-a răsturnat cu totul, provocînd numeroase victime. Cei doi au suprapus planul Capitalei cu harta tectonică din vestul Cîmpiei Române. Linia roşie suspectă s-a aşezat destul de bine pe o falie profundă, aflată la 4.000 de metri sub Capitală, pusă în evidenţă anterior de geofizicienii petrolişti.
Existenţa faliei Fundeni-OD16 a fost cenzurată în informaţiile date publicităţii, dar în ampla monografie despre cutremurul din 4 martie, editată de Academia RSR, este menţionată. Transparenţa nu era specialitatea regimului de atunci. În orele de confuzie şi panică de după catastrofă, radioul şi televiziunea nu au funcţionat. Românii au aflat primele informaţii de la posturi de radio străine. Mass-media şi-au dezlegat gura după ce Ceauşescu, aflat în Nigeria, a dat semnalul verde. Ulterior, cuvîntul de ordine a fost minimalizarea tragediei umane, dar amplificarea mobilizării întregului popor în jurul conducătorului, pentru recuperarea pagubelor aduse economiei socialiste.
Comentînd distrugerile, accentul a căzut pe nepăsarea claselor exploatatoare din trecut, care, în goană după profit, au ignorat riscul. Într-un fel, de vină era tot capitalismul. Mai grav este că reparaţiile s-au făcut în grabă, multe consolidări au fost superficiale şi de „faţadă“. Bucureştenii s-au resemnat repede cu aşa-zisa zugrăveală antiseismică.
Toată lumea se întreabă cînd va fi un nou cutremur. Mai apare cîte un prezicător, mai iese un talk-show, unii şi alţii îşi dau cu părerea. Vin în final seismologii şi ne liniştesc, amînînd cu cîţiva ani momentul. Problema nu este cînd va fi, căci el sigur va fi. Ci dacă şi cum ne-am pregătit pentru el“ – ne spune dr. ing. Emil Sever Georgescu, şeful Laboratorului de Evaluare a Riscului Seismic şi Prevenire a Dezastrelor din INCERC. Prin natura muncii sale, dr. Georgescu face şi scenarii legate de cutremurul care va veni. Prognozele sale sînt sumbre.

Nici seismologii nu privesc lucrurile prea optimist: „Pe o scară de la 1 la 5, aş nota gradul de pregătire pentru dezastru cu ceva între 2 şi 3. Punctele critice sînt clădirile vechi şi înalte din Bucureşti, extrem de vulnerabile, efectele secundare (incendii, explozii) şi capacitatea de reacţie“ – ne spune dr. Radulian. Scenariile INCERC se bazează pe trei variante de cutremur:
A) evenimentul moderat este un seism de 6,8-7 grade pe scara Richter, care are perioade de revenire de 25-30 de ani;
B) evenimentul sever, de 7,2-7,4, cu perioade de revenire de 46-81 de ani;
C) evenimentul extrem, de 7,6, cu perioade de revenire de peste 200 de ani.
Catastrofa ar depăşi capacitatea naţională de intervenţie. Ultimul de acest gen s-a petrecut în 1802. Pentru Bucureşti, s-a elaborat un scenariu condensat, potrivit căruia numărul de clădiri care ar suferi avarii semnificative este de 23.000.
Ce se poate face? Multe, sînt de părere specialiştii de la INCERC. Blocurile vechi din centrul Capitalei trebuie consolidate neîntîrziat. Facilităţile oferite printr-un program demarat recent se pare că nu sînt suficiente. Proprietarii care nu-şi permit trebuie ajutaţi, cei care nu vor trebuie obligaţi. Nu e numai viaţa lor în joc. E necesară o lege mai fermă a cutremurului. Casele mici, dar mai şubrede, pot fi şi ele consolidate cu mijloace relativ simple şi nu prea scumpe. Deoarece îmbinările dintre pereţi şi tavan cedează cel mai uşor, este recomandabilă solidarizarea lor cu colţari din oţel sau dural. „Este o soluţie simplă, fezabilă. Toată lumea îşi pune acum termopan, uitînd că sînt mult mai importante consolidările“ – spune Emil Sever Georgescu.
Se poate face mult în planul educării preventive. Cei tineri nu au avut experienţa unui cutremur. Dar este esenţial să ştii ce să faci în acele secunde fatidice. Aflat în prezent în Japonia, dr. Enescu, expert în seismologie, ne spune: „Autorităţile japoneze fac mult pentru familiarizarea populaţiei, începînd cu copiii de grădiniţă. Simulatoare mobile umblă prin localităţi, pe la şcoli. În condiţiile unor seisme de intensitate progresivă, subiecţii trebuie să execute simple acţiuni, cum ar fi aceea de a traversa o cameră pentru a opri gazele, a se pune la adăpost sau a acorda asistenţă celor din jurul său.
Japonezii nu mai sînt preocupaţi de predicţia cutremurelor, în schimb se acordă o atenţie deosebită consolidării clădirilor vechi şi creşterii capacităţii de reacţie post-seism.“ Experienţa japoneză trebuie aplicată neîntîrziat şi la noi. Cutremurul cel mare este un oaspete nedorit, dar inevitabil. El face parte din istoria, din experienţa noastră colectivă. Nu e prea tîrziu să lăsăm deoparte amnezia tradiţională şi dramatizările mediatice, pentru a trece la acţiuni concrete. 
Evidenţa cutremurelor istorice dă cititorului posibilitatea să-şi facă propria imagine despre algoritmul seismic şi relativitatea interpretărilor. Este plauzibilă alternanţa unor cicluri cu activitate mai intensă, separate de perioade mai calme, cum este cea dintre anii 1620 şi 1790. Cu cît seismele sînt mai vechi, cu atît informaţiile despre ele sînt mai vagi. Totuşi evenimentele devastatoare au lăsat urme. Supranumit Cutremurul cel Mare, evenimentul din anul 1802, de peste 7,5 grade pe Richter, e explicat de specialişti ca o „ruptură majoră“ a barierei aflate la peste 100 de kilometri adîncime. În Bucureşti, cel mai important martor al seismului din anul 1802 a fost Turnul Colţei. Construit în anul 1715 din ordinul domnitorului Şerban Cantacuzino, Turnul Colţei era cea mai înaltă clădire din Valahia, de peste 50 de metri. În timp ce baza robustă amintea stilul autohton al mănăstirilor fortificate, partea superioară era mai suplă şi de inspiraţie germană şi suedeză. Cutremurul din 1802 şi mai ales cel din 1838 au pus pentru prima dată în evidenţă două caracteristici importante şi foarte actuale pentru noi: vulnerabilitatea particulară a clădirilor înalte şi comportamentul multişoc. Exceptînd perioada 1893-1916, în România nu s-au făcut înregistrări şi studii sistematice. Blocurile din generaţia interbelică nu au ţinut cont de norme antiseismice. În anul 1940 au fost grav avariate, iar în 1977 10% dintre ele s-au prăbuşit.

Text: Cristian Lascu

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2005)