Când urci, graba strică treaba, răbdarea o repară. O nouă treaptă spre urcușul spre înviere e duminica sfântului Ioan Scărarul. El și-a gândit cartea, Scara Raiului, ca pe o scară pe care urcând omul poate ajunge de pe pământ la cer. Însă într-un urcuș e nevoie mereu de atenția la treptele ce trebuie urcate, de acea autorul descrie, cumva prevenitor și avertizând, și modul în care se poate aluneca de pe aceste trepte dar mai ales insistă pe faptul efortului pe care face omul, pentru ca la capătul vieții să Îl întâlnească pe Iisus Hristos: ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei.
Treptele Scării ne duc în hotarele lui Dumnezeu, neîngustate de mărginirile trupului și ale lumii. Fiecare treaptă e o virtute pe care omul trebuie s-o împlinească. Scara începe cu lucrurile simple, elementare, dedicate începătorilor. Debutanții în ale credinței, asemenea unor copii, urcă două-trei trepte, dar apoi intervine și teama de riscul pe care i-ar putea paște dacă ar îndrăzni să urce mai sus. Unii ca aceștia se întreabă: oare cum sunt poruncile lui Hristos, ușoare sau grele? Ce riscuri îmi asum dacă încep să le iau în serios și să le împlinesc, urcând pe treptele superioare? Dumnezeu l-a făcut pe om dintr-un amestec de libertate și necesitate, spune părintele Stăniloae. Poruncile Domnului ne smulg din necesitățile prea presante și ne duc spre libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Dragostea, mai ales cea de vrăjmași, regina virtuților. Ultima treaptă a scării este dragostea, gândită ca o coroană a tuturor virtuților pe care le-ar putea împlini omul. Pentru credință, blândețe, bunătate, milostenie, înfrânare, neclevetire, pentru toate faptele bune dragostea este coroană sau regină a acestor virtuți. Toate dacă le-ar face omul, dar ar lipsi dragostea, acelea se vor dovedi zadarnice. De aici derivă importanța iubirii, precum și riscul de a cădea de pe ultima treaptă a scării, prin absența căci această cădere e gravă. Una e să cazi de pe a doua sau a treia treaptă, alta e să cazi de pe a treizecea. Accentuând virtutea iubirii, sfântul Ioan Scărarul spune că dragostea de vrăjmași e fapta cea mai plăcută lui Dumnezeu din toate pe care le-ar putea face omul. Dragostea nu e gândită ca o virtute ce ține de viitor, de un plan pe care ni l-am face, ci socotește că dragostea de vrăjmași trebuie împlinită atunci când s-a ivit vrăjmașul, conflictul sau cearta. Multe făpturi din această lume au vrăjmași naturali, dar omul pe cine are în postura de vrăjmaș natural? Ghicim cu ușurință, este diavolul. Dacă diavolul n-a suportat un singur om în rai și a căutat să-l izgonească, oare cum va suferi satana să vadă atâția oameni cum merg spre împărăția cerurilor. Acesta e raționamentul de unde tragem concluzia că oamenii, semenii noștri nu ne sunt vrăjmași naturali, ci acela care pune piedici urcușului nostru duhovnicesc e diavolul. Părinții, frații, copiii, soțul sau soția, vecinii, prietenii, colegii de serviciu, străinii pur și simplu, nu aceștia sunt dușmanii noștri.
Biruințele și eșecurile noastre în Leastvița de la Sucevița. Scara raiului pictată pe peretele exterior al Mănăstirii Sucevița arată această luptă acerbă a demonilor contra monahilor și a creștinilor apelând la tot atâtea curse pentru a-i opri din urcuș. Ținta lor e ca noi să nu ajungem în capul scării, fiindcă acolo ne așteaptă Hristos. În același timp urăște ca omul să se întâlnească cu Hristos în această viață. Întâlnirea cu Hristos nu e de domeniul viitorului, ea nu va avea loc doar după moartea noastră, ci întâlnirea cu Hristos e de domeniul prezentului, trebuie să întâmple aici și acum. Din copilărie, din tinerețe, la maturitate, trebuie să știm că fiecare pas al nostru este binecuvântat de Hristos, nu suntem singuri în urcușul scării și El ne ajută și trimite pe îngeri să susțină urcușul nostru. Acest fapt e relevat de aceeași pictură de la Sucevița. Sfântul Ioan Gură de Aur pune o întrebare: oare de ce îngăduie Hristos vrăjmașului nostru să ne ispitească, de ce nu luptă Hristos în locul nostru, de ce suntem aruncați în această luptă ce pare inegală. Răspunde tot el că Hristos îngăduie această luptă tocmai pentru a vedea dacă este în om dorința de a se apropia de Hristos, pentru a putea parcurge fiecare treaptă din urcușul lui spre cer. Omul vede în acest fel cât de frumoasă e biruința. Eșecurile în viața duhovnicească au rostul lor, vedem că vrem să facem binele și iese rău, vedem că intenționăm să postim și nu o facem cum am vrea, vedem că ne hotărâm pentru rugăciune și gândurile deșarte o tulbură, vrem ca duminica și în sărbători să venim la biserică și întâmpinăm piedici. Aceste eșecuri mai mici sau mai mari au un rost. Tot răul spre bine e un proverb care ne poate ajuta în aceste situații. Vedem, pe de o parte, slăbiciunea noastră și recunoaștem că suntem slabi, că n-am crescut îndeajuns de mult spiritual, dar pe de altă parte aceste dificultăți au rostul să ne întărească mai mult în credința în ajutorul Domnului Hristos.
Credința, ajutată de rugă și postire. Așa face și tatăl din evanghelia de astăzi, a avut o problemă pe care singur nu putea să o rezolve, nici el, nici prietenii, nici apropiații, nici rudele. El avea un copil stăpânit de un duh rău. La început tatăl are un eșec, luând în considerație ineficiența apostolilor de a-l ajuta, dar vine cu el la Hristos, cerând ajutor. I se cere la schimb credință, ca punte de legătură cu Hristos, iar el răspunde: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Toți, fără excepție, putem rosti aceasta! Toți avem credință, mai multă ori mai puțină, dar ne ispitește și necredința. Pe de altă parte enigma ineficienței apostolilor e dezlegată prin cuvântul: Acest neam de demoni nu poate să iasă decât cu rugăciune și cu post! De aceea e importantă rugăciunea, dar însoțită de postire. Aceasta este chemarea Evangheliei sau invitația ce ne-o face Hristos astăzi: să ne silim ca în aceste trei săptămâni să postim și să-L rugăm pe Hristos să izgonească răutățile ascunse în sufletele noastre. Cei care n-au postit până acum să postească, să ajuneze, să se roage, să se spovedească și să se împărtășească cu conștiința că de anumite încercări și ispite sau poveri sufletești nu putem scăpa decât cu rugăciune și cu post. Dacă fiecare patimă e izvodită de cel rău, să încercăm această cale de izbăvire pe care o recomandă Mântuitorul, adică rugăciunea și postirea. Ar trebui să știm că mântuirea e ceva gratuit, iar dacă e așa să venim cu toții la acest dar ce ne-a fost oferit prin răstignirea lui Iisus. Prin răstignire și înviere El coboară în iadul cel mai de jos, dar, de asemenea, Hristos coboară și în iadul propriu fiecăruia. Poate sunt multe lucruri gratuite în lumea aceasta, dar cel mai avantajos lucru pe care îl primim gratuit este mântuirea ce ne-a adus-o Hristos.
Să luăm aminte la această evanghelie, să gândim anii vieții noastre ca niște trepte, să gândim posturile mari de peste an ca niște trepte, fiecare duminică să o gândim ca o treaptă pe care pășim ca să ajungem de-a dreapta Mântuitorului, atenți fiind și la ispite. Să urcăm pe scara lucrurilor bune și frumoase, știind că Hristos este în capul scării, știind că-L vom întâlni acolo, dar vedem și că este mereu de-a dreapta noastră ca să ne sprijine. Să pășim treaptă după treaptă pe Scara raiului. Să citim cartea sfântului Ioan ca măcar să aflăm ce trepte ne așteaptă.
Pr. Dr. Piț George Cosmin
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius