Cum se distruge o revistă culturală (1)

[altmariuspress]

 de Mircea Mihăieş

http://www.romlit.ro/cum_se_distruge_o_revist_cultural_1 Walter Lippmann este una din marile personalităţi ale jurnalismului şi gândirii politice americane. E cel care a lansat conceptul de „război rece” şi tot el ilustrează, la superlativ, noţiunea de „intelectual public”.  Una din cărţile lui, Liberty and the News, din 1920 (republicată în 2008 de Princeton), alcătuită din trei eseuri (Journalism and the Higher Law, What Modern Liberty Means şi Liberty and the News) rămâne şi astăzi o sugestivă introducere în etern spinoasa chestiune a legăturii dintre libertatea expresiei şi libertatea propriu-zisă. La o sută de ani de la publicare, ea ne poate învăţa, în epoca post-Charlie, lucruri esenţiale despre fragila, adeseori primejdioasa linie de despărţire dintre „vechea libertate” şi „noua libertate”. Veţi fi uimiţi să constataţi cât de puţin s-a schimbat lumea într-o sută de ani de pretins „progresism”. Frazele din eseul What Modern Liberty Means au un neliniştitor aer de mileniul al III-lea, de persistenţă tulburătoare a unor obsesii şi provocări:  „Rezultă cu claritate din experienţele noastre recente că vechile libertăţi ale cuvântului şi ale opiniei nu stau pe fundamente solide. Într-un moment când lumea are nevoie, mai presus de orice altceva, de imaginaţia generoasă şi de conducerea creatoare a unor minţi capabile să plănuiască şi să inventeze, gândirea noastră e vlăguită de panică. Timpul şi energia ce ar trebui alocate construcţiei şi refacerii sunt risipite în înfruntarea unor prejudecăţi puerile şi în războaie de gherilă împotriva obtuzităţii şi intoleranţei. Suprimarea nu e resimţită doar de indivizii care au fost într-adevăr suprimaţi. Ea ajunge în cele mai aşezate minţi şi creează pretutindeni tensiune. Iar tensiunea fricii produce sterilitate. Oamenii încetează să spună ceea ce gândesc; iar când încetează s-o spună, la scurtă vreme vor înceta s-o creadă. Gândesc în funcţie de criticii lor, şi nu în funcţie de fapte. Pentru că atunci când gândirea e periclitată din punct de vedere social, oamenii consumă mai mult timp gândindu-se la primejdie decât pentru a-şi cultiva propria gândire.”  Cititorul contemporan (şi mai ales creatorii) n-ar avea decât de câştigat parcurgând şi o altă carte a lui Lippmann, Public Opinion (1921), de altfel una din cele mai cunoscute scrieri ale lui. E cartea în care lansează conceptul de stereotip în contextul încercării de a înţelege din punct de vedere psihologic evenimentele istorice / publice. În sinteză, el identifică o modalitate prin care individul îşi creează propriul sistem de valori, propria tradiţie şi propriile modalităţi de apărare a poziţiei în cadrul societăţii. Evoluţia lui Lippmann dinspre problemele practice ale societăţii s-a extins cu vremea la teme privind viziunea globală (U.S. War Aimes, din 1944, The Cold War, 1947) şi la reflecţii de natură filozofică asupra domeniului politic. Lectura lor arată în ce măsură însăşi noţiunea de „intelectual public” s-a prăbuşit în vremea noastră, când orice analfabet din televiziuni e liber să-şi reverse incultura multilateral dezvoltată în divagaţii pe cât de sforăitoare, pe atât de jalnice.  L-am evocat pe Walter Lippmann pentru că el e şi unul dintre iniţiatorii, alături de Herbert Croly şi Walter Weyl, ai revistei „The New Republic”. La scara istoriei americane, e o revistă matusalemică. De la fondarea în 1914, a apărut fără întrerupere până în decembrie 2014.  Direcţiile de acţiune iniţiale ale revistei au fost respectate, cu inevitabile abateri, cam pe întreg parcursul unui secol de strălucită prezenţă publică. Nu fac o judecată de valoare ideologică ori tematică, deoarece la aceste capitole există diferenţe substanţiale între poziţiile din timpul şi de după Primul Război Mondial, când revista a oscilat între un militantism plin de energie şi o înduioşătoare „pasiune morală”, şi deceniile interbelice ori cele de după Al Doilea Război Mondial. În 1991, am avut şansa, timp de patru luni, să particip direct la frământările de fiecare zi ale redacţiei lui „The New Republic” şi am profitat din plin pentru a parcurge nenumărate numere ale venerabilei reviste chiar la sediul publicaţiei, care pe atunci era pe Strada a 19-a din Washington, în Dupont Circle, cartierul artistic şi boem al Capitalei americane. Cunosc, aşadar, destul de bine situaţia începând cu acel an, de când am rămas în relaţii apropiate cu câteva dintre personajele de prim-plan ale revistei, îndeosebi cu Leon Wieseltier. Am urmărit – adeseori derutat – virajele în politica editorială, determinate de implicarea politică a unuia sau altuia dintre redactori. E greu, de pildă, să explici altfel decât prin participarea directă spectaculoasa modificare de poziţie privind războiul din Irak. Dacă iniţial redacţia a susţinut operaţiunile americane îndreptate contra lui Saddam, conflictul tot mai accentuat cu administraţia Bush Jr. a condus la o veritabilă „întoarcere a armelor”. Măsurile sale, îndeosebi „Patriot Act” din 2011, i-au scos din minţi pe intelectualii de stânga, adversari furibunzi ai celor zece articole radicale menite să preîntâmpine tragedii de genul celor petrecute la 11 septembrie. Personal, sunt cu totul împotriva unor astfel de măsuri, a căror eficacitate s-a dovedit, în cel mai bun caz, modestă. Atacul asupra libertăţilor individuale şi a principiilor unei societăţi libere (care figurau şi în avertismentele lui Walter Lippmann) nu vor fi niciodată compensate de creşterea aşa-zisei „siguranţe”.  Realitatea arată că informaţii există din belşug, ba chiar prea multe. Ce nu există e capacitatea de acţiune – aşa cum s-a văzut de curând şi în Franţa. Serviciile secrete plătesc prea multe „gulere albe” şi prea puţini oameni curajoşi, capabili să penetreze grupurile potenţial periculoase – pe care de altfel le cunoaşte toată lumea! În mod straniu, după venirea la putere a lui Obama, aceiaşi intelectuali au devenit amnezici, în ciuda faptului că Patriot Act e încă în vigoare...  Dacă poziţiile ideologice ale revistei m-au interesat mai puţin (de cele mai multe ori era vorba de subtilităţi referitoare la viaţa politică internă a Statelor Unite şi a grupurilor de influenţă înarmate ideologic), am citit aproape întotdeauna cu pasiune şi folos intelectual secţiunea de recenzii şi comentarii. Numită „the back of the book”, partea a doua a revistei – coordonată de Leon Wieseltier – propunea în fiecare număr câtva recenzii de excepţională calitate intelectuală, a căror valoare o identificai chiar şi atunci când nu aderai la ideile cuprinse în ele. Modalitatea articolelor ample, ce acopereau mai multe pagini ale publicaţiei, a fost consacrată de venirea lui Wieseltier la revistă, la începutul anilor ‘70, când „The New Republic” s-a poziţionat drept un competitor redutabil al lui „The New York Review of Books”.  Martin Peretz, care cumpărase revista în 1974, asumându-şi o perioadă de timp şi funcţia de redactor-şef. În 2007 renunţă la proprietatea revistei. În 2009, secondat de un grup de investitori, decide s-o răscumpere, recurgând, de asemenea, şi la o serie de măsuri de economisire, între care transformarea din săptămânal în bilunar, dar şi de dinamizare: mărirea formatului şi a numărului de pagini, precum şi crearea unui website reactiv. Dar toate acestea n-au dus la mult-aşteptata relansare. În ciuda calităţii materialelor, cititorii pierduţi în anii crizei n-au revenit şi, pe cale de consecinţă, nici partea de reclamă n-a crescut. Astfel încât, în 2012 venerabila publicaţie se pregătea să închidă obloanele. Exista o singură posibilitatea: apariţia unui finanţator dispus să piardă bani, oferind, totodată, posibilitatea continuării programului editorial. Oricât părea de improbabil, acel investitor s-a ivit. Era un tânăr de 28 de ani. Se numea Chris Hughes, studiase istoria şi literatura la Harvard, era unul dintre fondatorii Facebook-ului şi avea o avere de aproape un miliard de dolari.