”Exact la ora fixată, am auzit un sunet de maşină şi pe aleea de acces înspre muzeu am văzut că apare o maşină 4X4 mare, de teren. Eu eram convins că este maşina bodyguarzilor. În momentul când s-a apropiat, am observat la volan chipul regelui. Majestatea Sa însuşi conducea această maşină de teren.”
Regele Mihai I si Mihai Dancus
Regele Mihai I, ultimul monarh al României şi personalitate marcantă a istoriei noastre, s-a stins din viaţă la vârsta de 96 de ani, departe de ţara pe care a slujit-o şi de poporul pe care l-a preţuit toată viaţa. În urmă cu 20 de ani, Regele Mihai a vizitat şi Sighetul Marmaţiei.
Despre experienţa întâlnirii cu Majestatea Sa, ne vorbeşte prof. dr. Mihai Dăncuş, fostul director al Muzeului Satului Maramureşean.
Mihai Dăncuş: O să vă povestesc mai mult despre vizita Majestăţii Sale în Muzeul Satului Maramureşean. Dar înainte de asta, vreau să aduc în amintirea ascultătorilor două episoade pe care le cunosc din familia noastră în legătură cu Majestatea Sa, când încă era la o vârstă destul de tânără.
Primul episod este cel care mi-a fost relatat de mama mea (mama mea a făcut parte dintr-o veche familie aristocratică din Maramureş). Mama mea, îmbrăcată în costum naţional, a făcut parte din grupul de tinere care l-au primit pe Regele Mihai, foarte tânăr la vremea aceea, când a vizitat Maramureşul în perioada interbelică. Primirea s-a făcut în localitatea Dragomireşti. Mama ne povestea cu multă afecţiune despre sărbătoarea extraordinară care s-a organizat cu acea ocazie.
Apoi îmi aduc aminte când tata era protopopul Maramureşului; locuiam aici, pe strada Dragoş-Vodă. În curte locuia un cetăţean onorabil al oraşului nostru, domnul Pancél, care, chiar dacă erau anii ’50, trăia încă în atmosfera perioadei interbelice. Fiind un om plin de umor, îşi permitea să spună tot felul de bancuri şi glume, printre ele multe politice.
Pe atunci se cultiva ideea că marile invenţii, tot ce este mai grozav, a fost făcut de către savanţii sovietici. El spunea, printre altele, că savanţii sovietici au inventat o rasă de găini care a mâncat cele mai mari boabe de grâu care s-au cultivat vreodată … o povestioară. La vremea respectivă, Securitatea s-a sesizat imediat şi a făcut o vizită la familia Pancél. Au năvălit înăuntru şi au făcut o percheziţie, încercând să găsească elemente compromiţătoare ca să-l aresteze. Nu au găsit nimic dar sub perna patului în care dormea una din fetele Pancél, au găsit o oglinjoară care, pe o faţă, avea portretul Regelui Mihai la tinereţe (un portret pe care îl aveau toate fetele la vremea respectivă).
Oglinda aceasta a fost pretextul ca să-l aresteze pe domnul Pancél. Eu nu l-am mai văzut niciodată.
Eu fac parte din generaţia care a avut ocazia să intre în contact direct cu Majestatea Sa, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o în Sighetul Marmaţiei, cu 20 de ani în urmă. Înainte de aceasta, vreau să amintesc ascultătorilor noştri că a mai fost Regina de două ori, am primit-o chiar şi eu la muzeu.
Cu una din aceste ocazii, pentru Regină s-a organizat un dineu la restaurantul Curtea Veche, unde a fost invitată protipendada oraşului. Printre alţii, nu uit (şi simt nevoia să spun asta) a fost invitată şi domnişoara Lucia Mihali de Apşa, care încă mai trăia (era destul de în vârstă, avea peste 90 de ani), care a avut o revelaţie de-a dreptul şi a trăit afectiv foarte puternic acest moment.
Poate o să vă întrebaţi de ce Regele a fost primit la Muzeul Satului. Răspunsul vi l-a dat chiar Majestatea Sa Regele Mihai, un răspuns care pe mine m-a bucurat nespus de mult. Sigur, am fost anunţaţi că vom avea această vizită specială. Am mers la muzeu şi, cu câţiva colegi, ne-am organizat şi am aşteptat vizita. Exact la ora fixată, am auzit un sunet de maşină şi pe aleea de acces înspre muzeu am văzut că apare o maşină 4X4 mare, de teren. Eu eram convins că este maşina bodyguarzilor. În momentul când s-a apropiat, am observat la volan chipul regelui. Majestatea Sa însuşi conducea această maşină de teren. L-am întâmpinat, a oprit maşina (la locul cuvenit şi nu ostentativ în mijlocul muzeului, cum fac unii politicieni de astăzi). Cu foarte multă modestie a coborât. Imediat au apărut cei din suita lui, care l-au flancat. M-am simţit foarte bine.
Nu vă puteţi da seama! Un om, când intră în relaţii de protocol cu mari personalităţi, oricât de puternic ar fi, trăieşte emoţii: sunt fireşti, sunt omeneşti. Ei, de data asta nu am fost emoţionat! Am fost foarte natural şi parcă îmi primeam un om foarte apropiat şi pe care îl aşteptam de multă vreme.
De obicei, marile personalităţi – vă spun din experienţă – vin cu suita la muzeu. Eu întâmpin personalitatea şi încep să-i explic despre ce e vorba, ce trebuie să vadă. Aşa am încercat să procedez şi acum, dar nu am reuşit, pentru că dânsul mi-a impus un alt comportament decât cel impus de rigoarea de protocol.
Dintru început s-a apropiat de mine şi implicit cei din suită au rămas la o distanţă mai mare, în aşa fel încât aproape că nu auzeau ce îi spun eu Majestăţii Sale. La început a fost tăcut, nu mi-a spus nimic. Parcă mi-a impus şi mie un fel de comunicare prin tăcere. A simţit nevoia să ştie totul. Parcă văd cum în mintea lui rememora secvenţe din ceea ce a trăit în perioada copilăriei în ţară, şi apoi în perioada adolescenţei când avea deja statutul de rege.
L-a interesat felul cum trăiau oamenii, l-au interesat obiceiurile, felul de a fi, acea filosofie existenţială a oamenilor, a ţăranului român; cum proceda ţăranul în momente limită, în momente când era supus unor riscuri. Apropiindu-ne de buza dealului de unde, fiind şi un timp superb, se vedeau toate satele de pe Valea Tisei; am început să-i povestesc despre felul cum s-a stabilit frontiera după Primul Război Mondial. Ştia absolut totul, parcă am trăit şi un moment de jenă: cum am îndrăznit să-i spun Majestăţii Sale, celui care a făcut istoria noastră propriu-zisă, aceste lucruri? A pus multe întrebări, în special când m-am referit la satele de dincolo de Tisa.
Mihaela Botiz: Cât timp aţi purtat discuţii?
Mihai Dăncuş: Cred că am fost cel mai mare favorizat al istoriei, al culturii maramureşene. Cred că a durat cel puţin 35-40 de minute. Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. M-a făcut să mă destăinui şi să-i spun lucruri pe care poate că nu le-am spus niciodată şi nu le-am spus nimănui.
Mihaela Botiz: Care credeţi că este cea mai importantă lecţie de viaţă pe care aţi primit-o de la Maiestatea Sa?
Mihai Dăncuş: Ca şi oricare altul într-o situaţie dată, într-o întâlnire directă şi foarte apropiată, am manifestat un anume entuziasm necuviincios şi neaşteptat. Or, privirea Majestăţii Sale, tăcerea şi atitudinea generală, într-un fel mi-a estompat entuziasmul care m-a cuprins în încercarea mea de a-i spune cât mai multe şi de a concentra informaţii.
Mihaela Botiz: Ce credeţi că ar trebui să înveţe poporul român de la Majestatea Sa?
Mihai Dăncuş: Eu cred că lucrul esenţial pe care trebuie să ni-l readucem în conştiinţa noastră şi în felul nostru de a fi este demnitatea. Demnitatea implică totul, ori tocmai această demnitate se pare că, în ultima perioadă, de la înalţi funcţionari publici şi până la omul de rând, încet-încet, s-a estompat. A început să nu mai facă parte din personalitatea noastră. Ţăranul român (şi românul în general), de-a lungul istoriei, a fost demn şi aşa trebuie să rămână!
Mihaela Botiz/Andrea Nagy
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius