La începutul lunii iunie 1930, efervescența clasei politice românești atingea cote neobișnuite pentru zilele de vară cu planuri de vacanță pe litoral sau aiurea. După patru ani de pribegie, după ce renunțase la privilegiile și datoriile monarhice, Carol II anunța, succint, Palatul, printr-o telegramă: ”Sosesc cu întreaga familie. Gicu.” Se întorcea în țară unde, într-o succesiune nefirească a evenimentelor, avea să pretindă tronul de la fiul său, Regele Mihai I. Astfel se petrecea un moment de mare însemnătate în istoria națională – ”restaurația” carlistă din 8 iunie 1930 – și, atunci ca și mai târziu, de mare interes pentru publicul mai mult sau mai puțin rafinat politic.
Bun venit, Carol Caraiman. Adio, guvernul Iuliu Maniu.
La 6 iunie 1930, Carol Caraiman ajunge la București, de la Munchen, cu un avion închiriat. Nefiind întâmpinat de nimeni pe aeroportul din Băneasa, merge și se instalează la Cotroceni, de unde îi telefonează lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului de Miniștri. Rezultatul discuțiilor dintre Carol și Maniu – în care un subiect sensibil pentru fiecare, în mod diferit, a fost și despărțirea lui Carol de duduia Elena Lupescu – este prezentat de ziarul ”Viitorul” din 8 iunie 1930: ”După cum am anunţat, d. Maniu, preşedintele Consiliului, văzând că singura soluţie pe care d-sa o propunea şi pe care o admitea, – ca ex-principele Carol să intre în Regenţă, – care s-ar descomplecta prin demisia d-lui Sărăţeanu, nu a fost acceptată de ex- principele Carol. D-sa a arătat Consiliului de miniştri că, ca şef al guvernului nu se poate face sperjur, întrucât alegerea ca Rege a ex-principelui Carol ar însemna detronarea actualului Rege, lucru pe care nu înţelege să-l admită. D-sa a declarat că supune Regenţei demisia guvernlui.”
Demisia guvernului lui Maniu, din 7 iunie 1930, a fost susținută și de V. Madgearu, T. Bratu, preşedintele Senatului, Şt. C. Pop, preşedintele Camerei, Voicu Niţescu ministru de Justiţie şi dr. Vaida, ministru de interne.Totuși, ramura țărănistă nu a suspinat la unison cu Maniu față de injustiția ce se dorea a fi comisă la adresa regelui Mihai și a alimentat aspirațiile de putere ale lui Carol. Recomandați de Maniu pentru formarea noului guvern au fost Mihalache, Iunian, Mironescu și Costăchescu, iar cel însărcinat cu formarea unui nou guvern de către Regență a fost G. G. Mironescu, ministrul afacerilor externe. În vara lui 1930, crizele politice nu mai aveau timp să se desfășoare, totul trebuia grăbit, rezolvat. Așadar, lista noului minister a fost prezentată, cu promptitudine, seara, la ora 21, după cum informează ziarul ”Dreptatea”: M. Popovici, I. Răducanu, Ion Mihalache, Ed. Mirto, I. Lugoșanu, D. R. Ioanițescu, Gen. Condeescu, P. Halippa și Voicu Nițescu.
Evenimentele premergătoare izbucnirii crizei politice
Ziarul ”Curentul”, din 9 iunie 1930, dezvăluie împrejurările în care s-a produs întoarcerea lui Carol în România. După întâlnirea dintre Regina Maria și Patriarhul regent Miron Cristea, redactorii ziarului comentează: ”Emoţia Reginei Maria după întrevederea cu Înaltul Regent n-a scăpat nimănui, tot astfel cum explicaţiile oficiale ale recentei călătorii, în străinătate, a Principesei mame Elena au apărut multora insuficiente.” De altfel, întreaga situația tensionată se conturase, în ultimele zile, în jurul unui conflict dintre regină și prințul regent Nicolae, care, conform relatărilor ziarului ”Curentul”, își manifestase ”sentimentele de admiraţie faţă de calităţile politice şi militare ale fratelui său” și chiar ar fi exclamat într-o împrejurare publică: ”Dacă ar fi fost Carol rege acum!”
În această chestiune, PNL a publicat în ziarul său oficial, ”Viitorul”, o ”notă politică în care se face profesiunea de credinţă şi loialitate a partidului liberal faţă de Regina Maria”. Totuși, conflictul nu s-a încheiat amiabil, iar ”nefiind posibilă o conciliere a părţilor, cu toate că se recursese la un arbitraj al Patriarhului Regent, şi al d-lor Barbu Ştirbey, Iuliu Maniu şi Vintilă Brătianu, soluţia ultimă era un consiliu al familiei Hohenzollern.” În final, Regina Maria a hotărât să plece, alături de marea ducesă Cyril, la Oberamergau, în Bavaria.
I. Gh. Duca îndeamnă la ”intransigență absolută”
În timp ce președintele PNL, Vintilă Brătianu, se referea la consecințele întoarcerii în țară a lui Carol ca la o”gravă problemă ce ne preocupă”, ”o chestiune de o însemnătate atât de vitală pentru viața statului nostru”, I. Gh. Duca elabora un discurs vehement, bine articulat față de noua situație internă. ”De mult cugetam la acestă chestiune şi în dese rânduri mi-am pus în conştiinţa mea judecata acestei chestiuni care bănuiam că va surveni cum s-a şi întâmplat”, începe acesta cuvântarea, prevăzător. ”Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin politic şi naţional mă împiedică definitiv să primesc soluţia de azi. (Aplauze). Am fost prea strâns legat de opera Regelui Ferdinand I şi a lui Ion I. C. Brătianu, am slujit Ţara sub conducerea acestora în timpuri care prin nimic nu se pot şterge, aşa încât este firesc ca să urmez în totul hotărârea lor.”, continuă domnul Duca cu un preambul explicativ al deciziei personale și a partidului, totodată, față de chestiunea în discuție.
”Fapta de astănoapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunei ţărei în toate privinţele (ovaţiuni).La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi (ovaţiuni). SFATUL CE DAU PARTIDULUI NOSTRU ESTE O INTRANSIGENŢĂ ABSOLUTĂ”, încheie abrupt și ferm I. Gh. Duca discursul și stabilește perspectiva Partidului Național Liberal față de dilema cu care se confrunta întreaga clasă politică românească.
Nicolae Iorga: Vechiul prinț Carol să învie!
În ziarul ”Neamul românesc”, din 7 iunie, transmite opiniile marelui istoric și om politic, Nicolae Iorga, privind revenirea în țară a ”fiului” rătăcitor: ”Tatăl Regelui e în Bucureşti. A usat de dreptului oricărui Român de a fi acasă la el, lângă ai lui. Nu putem decât să-i dorim să se inspire din încercările lui şi din durerile ţării pentru a fi de ajutor în zilele acestea de îndoială, neîncredere şi sfâşieri. Deocamdată un lucru e sigur: va întâlni, pe lângă aclamaţiile amatorilor de lucruri nouă, devotamentuul celor cari i-au făcut mai mult rău. Dar şi sfatul bun, ori neplăcut a cui l-a apărat când toţi erau împotriva lui. Vechiul prinţ Carol să învie! De altul nu voim să ni aducem aminte.” Prin urmare, și Nicolae Iorga se alinia aprecierilor țărăniștilor, lăsând PNL-ul în izolare. Profețiile istoricului sugereau o grupare a tuturor energiilor politice pozitive în jurul prezenței lui Carol.
”Restaurația” – un soi de divide et impera
Într-un comentariu apărut în ziarul ”Curentul” din 8 iunie, Nicolae Iorga spunea că vede ”putința intrării în Regență a Principelui Carol; ea anulează în bună parte porcăria dela 4 ianuarie”, însă menționează și că niciodată nu îl va putea servi pe Regele Carol II. Astfel de opinii, pentru sau împotriva intrării lui Carol în Regență și pentru sau împotriva proclamării sale rege, cuprinseseră fiecare suflare politică din România în iunie 1930.
Același ”Curentul”, într-o ediție specială din 9 iunie, relatează principalele evenimente ce avuseseră loc dimineața: ”Camera și Senatul s-au întrunit în Adunare Națională pentru a rezolva criza constituțională provocată de demisia Regenței și de venirea în capitală a Principelui Carol.” Fiecare cameră legiutoare a votat separat, la ora 10 dimineața, anularea legii de la 4 ianuarie 1926 și proiectul de lege prin care prințul Carol își recapătă drepturile de moștenitor al Tronului. Cu 485 de bile albe și numai una neagră din partea parlamentarilor, Carol Caraiman devine Carol II, iar regele Mihai I – acum principe moștenitor – primește titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Adunarea Națională, sub președenția lui Șt. Cicio Popp, și-a deschis activitatea la ora 11, iar ”D. Grigore Iunian în numele Adunării Naționale a cerut proclamarea Principelui Carol ca Rege”. La ora 12, a sosit și Carol care a depus jurământul de Rege al României. Ședința Adunării Naționale s-a încheiat cu”cuvântarea reprezentanților partidelor politice, afară de partidul liberal, cari au aprobat felul s-a rezolvat criza constituțională”.
La 10 iunie este publicată și proclamația noului Rege Carol II către români: ”Împins de marea Mea dragoste de Ţară, am sosit în mijlocul poporului Meu spre a fi, conform făgăduinţii date, pavăză Fiului Meu şi strajă Patriei. Când acum mai bine de patru ani, mijloace, pentru Mine neînţelese, au fost întrebuinţate, faţă de Scumpul Meu Părinte şi faţă de Mine, să Mă silească a Mă îndepărta de Ţara Mea iubită, nu am putut crede o clipă că o Domnie atât de glorioasă se va sfârşi fulgerător.[…] În clipele grele prin care trece Ţara, fac cel mai cald apel tuturor fiilor săi, la cea mai sinceră şi mai desinteresată colaborare pentru desvoltarea foţelor ei vii. Cer ca toţi, fără deosebire de opinie politică, credinţă sau obârşie, să-Mi dea sprijinul lor cel mai larg pentru propăşirea Ţării prin cinste şi demnitate.”
Omagiile lui Pamfil Șeicaru: ”Faptul e acceptat cum se acceptă orice nădejde ce proectează miracole”
Într-un articol de fond publicat la 9 iunie, intitulat ”Ajun de domnie nouă”, Pamfil Șeicaru, considerat cel mai mare ziarist din perioada interbelică, combătea atitudinea Partidului Național Liberal și, în special, a lui Vintilă Brătianu, fiind un partizan vădit al revenirii pe tron al lui Carol: ”din nervositatea ultimelor săptămâni, se întrezărea pe linia generatei nesiguranţe, acel neprevăzut proscris, acel neprevăzut care totuşi era impus de împrejurări, de violenţa pe care o punea d. Vintilă Brătianu, harnicul sporitor al mitului şoaptelor, – de neînţelegerile lăuntrice ale Dinastiei, – de criza economică, sporită de cea mai exasperantă tensiune între partide. Şi ostracizatul s-a întors cu simplitate, fără să întâmpine nici o rezistenţă, – ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi când întreaga ţară ar fi ieşit dintr-o bruscă şi neaşteptată sincopă de memorie, – pe când şeful partidului liberal a fost nevoit să cheme pe medicul său curant, speriat de creşterea tensiunii arteriale.”În final, Șeicaru concluzionează că lupta liberalilor va lua sfârșit odată încheiată cariera politică a lui Brătianu, fiind atinsă de o nulitate a faptelor, circumstanțele nu le sunt favorabile unor astfel de răzvrătiți: ”Răsboiul civil de unul singur nu se poate imagina; şi nici spiritul poporului român nu este înclinat spre revoluţii deslănţuite sângeros pentru o idee, - nici d. Vintilă Brătianu nu are forţa de antrenament, fluidul electrizant al masselor”.
După înscăunarea lui Carol II rege al tuturor românilor, tot Șeicaru îi realizează un portret subiectiv, emoționant celui ce avea să schimbe soarta poporului, să îl conducă spre noi orizonturi înălțătoare: ”Am ascultat discursul Regelui, prima lui manifestare, prima confesiune a gândurilor care-i muncesc sufletul năpădit de greaua răspundere a clipei de faţă. Măsurat şi energic, hotărât şi plin de majestate, fiecare frază fiind străbătută de un suflu de captivantă tinereţe, tonul de o susţinută înălţime dar totuşi printr-un fluid de emoţie plin de familiaritate. […]Regele, în plină şi robustă tinereţe, croit să reziste celor mai teribile încercări, avea priviri singure, laminate de o încredere în puterile lui, socotind bine toate obstacolele ce-i stau în drum, toate obstacolele ce i se vor ridica în drum. Încredere în sine, o încredere calmă, augustă, un optimism ce poate alimenta o voinţă de faptă, ceva din graba unui om care a pierdut câţiva ani şi vrea să-i recâştige printr-o încordare eroică în care s-ar putea îngloba şi părerile de rău îndrituite.” Conștientizând mediul politic ostil în care regele urma a lucra întru salvarea națională, ziaristul încheie, sobru, făcând apel la pasaje biblice pentru accentuarea situației dramatice ce avea să vie: ”Este prima împărtăşanie a Regelui din potirul dezamăgirilor. Şi vor urma multe altele, cu atât mai amare, cu cât voinţa Lui de bine va fi mai mare.”
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius