„Traivan”, „trangavan”, „tranca-fleanca”, cam așa îl strigau bucureștenii pe atunci tânărul si nemaivăzutul tramvai tras de cai, când s-a ivit pentru prima dată pe Calea Moșilor în primăvara lui 1872[1]. Ce-i drept, țanțoșa inscripție „The Bukarest Tramways” era cam greu de pronunțat pentru stră-stră-străbunicii noștri. Înscrisul era in englezește pentru că cea dintâi linie de tramvai fusese pusă în funcțiune de o societate cu origini în țara lui John Bull – Harry Herbet de Merivee[2] (deși numele în sine pare mai degrabă franțuzesc). Bucureștenii, după ce si-au primit cu agitație si umor noul mijloc de locomoție, i-au dat întrebuințări cel puțin fanteziste: tinerii crai aruncau de pe imperială flori prin ferestrele domnișoarelor sau înfiripau dialoguri galante cu tovarășele ocazionale de drum în interiorul vagoanelor[3].
Lunecarea lină pe sine trebuie să li se fi părut deosebit de agreabilă bucureștenilor obișnuiți cu hurducăturile birjelor pe caldarâm. Însă privite din perspectivă ceva mai modernă, tramvaiele se asemănau în mare parte unor jucării, cu vagoanele lor ușoare (pentru a putea fi trase de doi, maxim 3 cai), în care încăpeau cu greu 20-25 de persoane și care deraiau destul de des la cotituri din cauza șinelor cu șantul destul de superficial. Când era vorba de urcat pante, treaba devenea si mai anevoioasă și de multe ori era necesară adăugarea unui al treilea cal, înaintaș[4]. La capăt de călătorie nu existau spații circulare care sa permită întoarcerea vagoanelor, așa că vizitiul trecea cu tot cu cai dintr-o parte a tramvaiului în cealaltă.
Tramvaiul cu cai se schimba in funcție de anotimp – iarna existau vagoane închise, pentru ca sufletele călătorilor să nu înghețe din pricina gerului, pe când vara vagoanele erau deschise, semănând mai degrabă cu niște platforme de scânduri purtate pe șine. Călătorul era protejat de soare și, eventual, de ploaie doar de niște perdele subțiri, care nu împiedicau însă picăturile bucureștene grele și neobosite, pe care le știm cu toții atât de bine, să îl facă ciuciulete. Între 1872 si 1885 se înființează cinci linii de tramvai cu tracțiune animală : nr. 1 Cimitirul Sf. Vineri – Gara de Nord – Bariera Moșilor, nr. 2, Bariera Călărașilor – Piața Victoriei, nr. 3, Piața Victoriei – Bufet, nr. 4, Piața Sf Gheorghe – Lânăriei, nr. 5, Piața Sf. Gheorghe – Bariera Dorobanților. Sub mandatul lui Pake Protopopescu numărul rutelor crește, iar in anii 1890, o altă societate, de data asta belgiano-olandeză, primește permisiunea de a crea 4 linii de tramvaie cu cai și una electrică[5]. Deși s-a construit încă din 1892 o uzină electrică la Grozăvești, darea în folosință a liniei electrice a fost tărăgănată din pricina unor probleme tehnice, legate de pavajul capitalei, care făceam imposibil curentul subteran[6]. Prin urmare, a fost aleasă alimentarea supraterană, fiind necesară amplasarea unor stâlpi ca să susțină firele. Linia nu a fost pusă în funcțiune decât un an mai târziu, în 1893, deservind traseul Cotroceni – Obor și purtând numărul 14. Vagoanele erau de data aceasta mai încăpătoare, iar la începuturi te puteai urca atât pe ușa din dreapta, cât și pe cea din stânga ale vagonului, desele accidente limitând însă mai apoi accesul doar la ușa din dreapta[7].
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius