Preluam din articolul “Mijloacele de informare in America” apartinind jurnalistului Leo Bogart, capitolul intitulat “Cultura si mass media”. Articolul a aparut in revista “Dialog-USA” nr. 3 din anul 1973, dar isi pastreaza actualitatea si la aproape 35 de ani de la scrierea lui.
Principalele mass media au o influenta prin insasi substanta lor atit asupra treburilor publice (ca surse de informare) cit si asupra lumii artistice (ca mijloc de divertisment). Niciodata nu s-a facut o distinctie clara intre gazetarie si politica sau intre cultura populara si cultura intelectuala. Inca de la inceput, mijloacele de informare a maselor au atras persoane care doreau sa interpreteze cursul istorieipentru folosul maselor largi ale populatiei, influentindu-le astfel. De asemenea,
au existat si oameni care au incercat sa transmita o experienta estetica unui public mai larg decit cel cu care se putea stabili un contact prin intermediul teatrului, al salii de concerte, sau al galeriei de arta. In general, autorii s-au straduit sa intre in legatura cu cit mai multi cititori, si cind mass media erau limitate la cuvintul tiparit ei nu sovaiau citusi de putin sa scrie lucrari cu data fixa de predare, sau – cum a facut Dickens – sa scrie romane importante sub forma de de serial (in fascicole).
Abia in secolul al XX-lea, odata cu dezvoltarea noilor mass media, am gasit noi un decalaj serios intre caracterul respectabil al culturii intelectuale si statutul discutabil al unor indivizi talentati care-si consacra maiestria culturii populare. Cererile crescinde de a oferi o productie sub o presiune severa a timpului, si concurenta salbatica pentru atragerea publicului, se prea poate sa fi incurajat dragostea de senzational si sa fi coborit stacheta in ce priveste nivelul realizarilor. Pe masura ce intreprinderile ce guverneaza mijloacele de informare in masa au devenit niste mari societati pe actiuni, obiectivele si interesele birourilor de afaceri au ajuns sa fie vazute de mai toata lumea ca fiind opuse obiectivelor si intereselor creatorilor produselor respective. Comunitatea intelectuala a inceput sa priveasca cu din ce in ce mai multa suspiciune si ostilitate activitatea si influenta exercitate de “magnatii presei”, “stapinii cinematografiei”, si “Madison Avenue” (centrul industriei publicitare).
Mijloacele de informare, in special ziarele si revistele, au adus in decursul istoriei proprietarilor si directorilor lor multe satisfactii pe linga aceea a unui venit sigur. In mod traditional, proprietatea asupra ziarelor a fost legata de exprimarea identitatii unei comunitati si de o conceptie politica. Adeseori, capacitatea de dirija opinia publica a acordat proprietarilor si editorilor de ziare o influenta directa asupra evenimentelor politice, si aceasta stapinire asupra unor mijloace viguroase a fost adeseori folosita pentru promovarea unor interese personale sau partizane.In cursul secolului al XIX-lea, ziarele americane constituiau de multe ori glasurile puternice ale partidelor politice. La inceputul secolului al XX-lea, printre bucuriile editorilor de publicatii se numarau si satisfactia de a fauri istoria. Mai de curind, titani ai revistelor ca Henry Luce (intemeietorul saptaminalului Time) si DeWitt Wallace (editorul revisteiReader’s Digest) urmau aceeasi traditie, si succesul lor financiar nu poate fi despartit de pasiunea lor de a-si exprima convingerile in publicatiile controlate de ei. In multe mass media incetatenite a existat si mai exista inca o traditie a proprietatii de familie – luminata si plina de simtul raspunderii – sustinuta de o avere solida. In cazurile cele mai fericite, aceasta eliberare de griji banesti a oferit posibilitatea unei integritati impartiale si a devotamentului fata de interesele publicului.
Reamintesc ca articolul din care am extras acest capitol a fost scris in anul 1973 – el a aparut in revista editata de Ambasada USA la Bucuresti “Dialog“, nr. 3, pag. 56-57.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius