Cultura prin filatelie: Adrian Marino

[filatelie]

Adrian Marino: cultură prin... filatelie

Deşi nu sunt filatelist, am urmărit cu interes pasiunea lui Adrian Marino pentru acest gen de a te deconecta de la realitatea imediată, de multe ori obositoare, şi a te transpune într-o lume aparte.

“Filatelia pentru mine - scrie A.M. în «Viaţa unui om singur» – n-a fost numai un simplu joc, un hobby, o «gratuitate» totală (...), ci şi o metodă, în acelaşi timp, distractivă, amuzantă şi riguros instructivă, de «universalizare» şi «documentare». De a coresponda, dacă se poate, cu toată lumea. Şi de a identifica tot mai mulţi scriitori necunoscuţi. în special orientali şi sud-americani. Pentru a fi cât mai concis posibil, concepusem proiectul unei colecţii de un tip special: o istorie a literaturii universale în timbre. Respectiv, prin efigii de scriitori, cărţi, manuscrise, organizate însă nu în ordinea emisiunilor poştale, ci şi a istoriei literare propiu-zise”.

Aflăm apoi despre “Colecţia Adrian Marino” că are circa 13-14.000 de piese. “La început – scrie Marino - proiectul România era efectiv irealizabil, utopie, şi-mi dădeam bine seama de acest lucru. Dar după stagiul parizian de câteva luni (1980), când am putut să-mi procur în condiţii avantajoase de la Carré Marigny peste 1.700 de piese, mi-am dat seama că proiectul, în linii mari, este posibil. Şi am perseverat în această direcţie. Ce voi face cu cele 40 de clasoare, plus cutiile cu plicuri (neexistând încă la noi un Muzeu Poştal, căruia să i le donez), nu ştiu. Poate vor ajunge tot la BCU Cluj. în ultimii ani – se confesează în continuare Marino -, colecţia a înaintat tot mai încet. De la peste 1.000 de piese pe an, la câteva sute, 500-600 cel mult. Să mai reţinem că filatelistul Adrian Marino a colaborat frecvent la revista “Filatelia”, iar Silviu Dragomir i-a consacrat un articol elogios pe aceste teme. De asemenea, a colaborat şi la un dicţionar italian de filatelie literară. A păstrat apoi o legătură cu revista germană specializată “Pegasus”...

A fost instructiv şi interesant să urmărim, din punctul de vedere al filatelistului, periplul lui Marino prin Europa anilor ’80. în 28 octombrie 1981 - notează în jurnalul său - a profitat de expoziţia “Guernica” a lui Picasso de la Cason del Buen Retiro (Madrid), de unde a achiziţionat o coliţă miniaturizată cu această celebră lucrare plastică, coliţă de o remarcabilă execuţie tehnică, având pe ea ştampila zilei, ceea ce îi sporea valoarea. Iar seara a fost prezent la “Filatelia modernă”, unde patronul era un român cu stagii vechi în Occident, numit Trajano Popescu, editor de cataloage filatelice. (Ca să vezi, românul nu se lasă! - n.n.) Dar Adrian Marino n-a scăpat nici centenarul primei expoziţii filatelice bavareze de la Müncherer Stadtmuseum, de unde notează: “Acum o sută de ani, astfel de expoziţii treceau drept «avangardă» până acolo încât unele capete încoronate (Carol I, de pildă) le vizitau incognito pentru a nu se compromite. (...) Reţin trei exponate bine făcute: Sf. Benedict, patronul Europei, Arta gotică şi «München în artă şi cultură», inventariere completă a scriitorilor, artiştilor şi savanţilor legaţi de München (...).

Nu ştiam, de pildă, că Theodor Heuss a editat aici o revistă, «März», între anii 1913-1917. (...) Seara (30 octombrie 1983), vizitez un istoric de artă (Pavel Chihaia), cunoscut de mult ca om de valoare şi de integritate morală”. Iar în 6 noiembrie 1983, Marino notează: “Seara, vizită la un eminent filatelist din vechea şcoală (N. V. Cristea), unde parcurg mai multe colecţii româneşti, specializate, formate în cea mai mare parte la licitaţii străine. în 10 iunie 1984, prezent din nou la Paris, Marino revine la Carré Marigny, de unde reţine un amănunt interesant vizând psihologia filatelistului împătimit : “Chiar atunci când un mic negustor francez îţi vinde un timbru, el se comportă ca şi cum ar fi deposedat, spoliat, de un ins dubios de care trebuie să te debaraseze cât mai repede posibil”!

Revenind în Germania, la München desigur, oraş mult îndrăgit de A.M., scrie (25 sept.1984): “Seara, la «Clubul filateliştilor»,(...) de fapt un restaurant (...). Ambianţă de hală de bere germană, radical deosebită de stilul de la Carré Marigny sau Plaza Mayor . Halbe enorme printre clasoare, expuse pe mese lungi, cu sobrietate şi metodă, fără târguieli orientale. Preţurile curente sunt accesibile (...), dar ferme şi definitive. După şapte seara, clasoarele se închid şi se trece numai pe bere. Viaţă comunitară reală, reluată săptămânal în localuri tradiţionale, în spiritul vechilor corporaţii germane”...

N.N. Am ţinut să scot din jurnalele de călătorie ale lui Adrian Marino “itinerariile lui filatelice” pentru a sublinia pasiunea ce o avea pentru accest mod de a înfrunta realitatea. Mai ales că, în “Viaţa unui om singur”, mărturiseşte, la un moment dat, că nu cunoaşte aproape deloc Clujul, în ciuda faptului că a trăit aici decenii întregi, şi că singurul drum pe care îl făcea mai frecvent era cel până la magazinul filatelic şi la evenimentele de acolo.

Dl Ioan Constantinescu, vechi şi pasionat filatelist la rândul său, azi preşedintele de onoare al filateliştilor clujeni, confirmă vizitele pe care Adrian Marino le făcea la sediul filialei şi la magazinul din centrul oraşului, unde se interesa îndeaproape de noutăţile apărute în acest domeniu. Personal, sper că la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj o vom putea admira cândva sub forma unei expoziţii: “Adrian Marino, cultura prin filatelie.”