Cultura la 17 ani

[altmarius]

Trosnetul oaselor

 http://www.radioromaniacultural.ro/articole/art.shtml?a=70511&c...

"Uneori îmi aud oasele trosnind sub greutatea tuturor vieţilor pe care nu le trăiesc."

(Jonathan Safran Foer)

Sau uneori e doar o mişcare gresita şi zgomotul îmi răsună de nenumărate ori în urechi, oricum ar fi, nu este o senzaţie placută. Nu mă îndeamnă spre reflecţie, pentru că nu sunt o fire meditativă sau înclinată spre analiză de esenţă filozofică. Introspecţia mi se pare genială, dar nu în cazul în care eu sunt subiectul. Nu cer ca lumea să se aştepte de la mine să ofer judecaţi de valoare. Privesc lumea din punctul de vedere cel mai apropiat de obiectivism pe care eu mi-l permit şi la care pot ajunge, caut explicatii ştiinţifice pentru tot ce mă înconjoară, prefer să las lumea sa stea sub semnul unor fenomene fizice sau chimice perfect explicabile si palpabile, decât sa îndrept capul spre cer si să meditez la o condiţie umană precar definită sau înţeleasă şi la voia destinului, la lume ca un efect al unei conştiinţe divine. Prefer coincidenţele ca simple coincidenţe, nu ca evenimente planificate si existente deja in marele plan al universului. Prefer faptele simple şi evit complicaţiile inutile. Iau viaţa drept o şansă şi mă bucur de ea, deci normal mi se pare să nu îmi pun toata existenţa sub semnul misterului, pentru că ştiu că astfel nu fac decât să îmi consum din energie şi vitalitate, fără a ajunge la un consens.

Ader la ideea de lume ca închegare imperfectă de oameni si fenomene, de personalităţi şi gândiri. Apreciez arta ca formă de descătuşare, cultivarea pitorescului şi esteticului vieţii interioare, ca rod al unui subconştient încărcat si măcinat de gânduri, trăiri, sentimente, toate amplificate de perceperea omului ca parte insignifiantă a universului. În acelaşi timp, nu sunt de acord cu ea, cu ideea de om ca marionetă într-un joc de proporţii cosmice ale unei minţi creatoare, presupus desăvârşite şi numită divinitate, idee care înseşi prin sensul şi dramatismul ei împinge la disperare, psihoză şi în cazuri extreme la colaps. Să cauţi un sens unde el poate nu există, să cauţi un destin într-o lume a întâmplărilor aleatorii şi coincidenţelor stranii, să aştepţi răspunsul unei divinităţi puse sub semnul tăgadei, să cerşeşti minuni unui cer ce ascunde doar materialitate, să visezi spre stele şi să aştepţi ca viaţa să te conducă spre ceea ce iţi este scris, aceastea constituie tragicul; să continui a accepta nepalpabilul ca parte definitorie a existenţei, să funcţionezi după crezuri născute din durere, suferinţă, să îţi laşi deci viaţa condusă de forţe "superioare", rod al propriului inconştient. Apreciez arta ca obiect al frumosului, ca exprimare a necuvântului sau a ceea ce ştiintei îi este oarecum imposibil de aflat, apreciez arta ca şi mod de recreere. Dar nu apreciez tumultul existenţial în care ea te aruncă, tornada de idei si emoţii pe care o implică, amestecul nestructurat si ilogic al unui sine ce se consideră obstrucţionat prin deschiderea ce paradoxal se micşoreaza, a lumii spre cultură. Deşi se observă o tendinţa a lumii de a creea un echilibru între ştiinta şi "existenţialism", fragilitatea acestuia nu este deloc satisfăcătoare. Dacă în plus luăm în seamă şi standardele unei lumi moderne în plină ascensiune, căutatoare de vitalitate si strălucire, şi presiunile pe care aceasta le presupune ajung la concluzia că nu este deloc uşor sa găsim, dar mai ales sa păstrăm această stare de echilibru.

Deviez însă de la idee. Îmi exprim crezul de moment. Nu îmi asum responsabilitatea de a afirma că va fi acelaşi peste un an. Poate nici într-o lună; pentru că cred în posibilitatea apariţiei unor evenimente cu impropriu spus funcţie revelatorie, căci ar contrazice tot ce am afirmat, ci cu putere de a schimba moduri de raţionare, interpretare şi analizare.

Poate vorbesc din perspectiva unui adolescent care nu are cum să afirme că a acumulat în 16 ani o experienţă de viaţă necesară şi suficientă, poate din perspectiva celui care preferă să cerceteze cauzele ştiintifice, care e intrigat de mistere şi caută a le soluţiona, în loc de a le acorda un sens filozofic sau funcţie divină. Oricum ar fi, încerc să nu judec oamenii ci faptele in general, ca evenimente separate de existenţele umane individuale.

Ce remarc in spusele lui Jonathan Safran Foer este nu atât o orientare spre o filozofie adeptă a reîncarnării, ca cea budistă, ci un regret, un adevăr măcinător, dureros. Ne trăim viaţa, încercăm să ne bucurăm cât mai mult de ea, şi în final realizăm că şi astfel, am mai avea de trăit, de savurat, de învăţat şi descoperit. Prin urmare, ceea ce doare este tot ceea ce nu facem, ce nu descoperim, ce nu aflăm şi de care nu ne convingem. Sunt toate sărutările pe care nu le-am dat şi toate sărutările pe care nu le-am primit, toate zâmbetele care nu ni s-au deschis, clipele pe care nu le-am savurat. Momente fugare de meditaţie, conştientizări dureroase ale unui adevăr crud, recunoaşterea timpului în ipostaza de cataclism natural, de neoprit, continuu si apăsător, ele taie din elanul unei vieţi pe care refuzăm atat intelectual cât si filozofic să o acceptăm.

Îmi permit să fac o paranteză şi să îmi exprim respectul profund pentru scrierea lui Emil Cioran. El a preluat din filozofia occidentală pricipiul liberului arbitru, rătăceşte de la calea unei credinţe adevărate, pure, se distanţează de planul mioritic românesc, dar creează astfel o operă vastă, cuprinzătoare, originală. În cartea "Căderea în timp" el afirmă: "Zadarnic mă agăţ de clipe, clipele fug de mine: nu-i una să nu-mi fie ostilă, să nu mă respingă, să nu refuze a se discredita cu mine". Se sugerează şi aici inexorabilitatea timpului, timp care nu ne permite să ne împlinim toate ţelurile, să atingem toate obiectivele şi să cunoaştem deci tot ce ne pasionează, frământă. În faţa sa, rezistenţele fizice cad, rasunăm în timp si timpul rasună în noi, dornici de insolubil cautăm totuşi să ne topim în fluiditatea infinitului.

Un alt sens ce se prefigurează în substanţa internă a frazei este scopul vietii, acela de a cunoaşte. Pentru a atinge un nivel de împlinre umană, vârsta ar trebui să se pulverizeze şi să dispară, însă ea este indestructibilă in condiţiile unei complicităţi cu timpul; ea creşte cu fiecare clipă, în timp ce în mod ironic timpul se scurge fără întoarcere sau măcar oprire. De altfel, se poate vorbi şi de o incapacitate de a accepta moartea ca parte implicită a vieţii, sau de incapacitatea vieţii de a înfrânge moartea.

Jonathan Safran Foer se referă şi la imposibilitatea de a acumula suficiente experienţe într-o viaţa pentru a identifica mecanismul care susţine şi construieşte lumea. Rămânem deci doar oameni, într-o condiţie umană pe care nu o putem depăşi. "Greutatea tuturor vieţilor pe care nu le trăiesc" este şi povara timpului, dar este dată si de idealurile prea mari pe care ni le stabilim, de incapacitatea de a stabili o limită între ce putem face si ce vrem să facem. Poate conştientizând imposibilitatea de a găsi adevărul universal si acceptarea condiţiei noastre efemere ar micşora dezamăgirea; poate tot ce trebuie să facem este sa stăm şi să încercăm să ne apreciem pe noi înşine în raport cu timpul şi să stabilim singuri ce viaţă vrem să trăim. Nu cred că vom putea vreodată sa scăpăm de greutatea ce ne apasă, dar putem încerca să o diminuăm.

Trosnetul oaselor sugerează şi o dezmebrare, destrămare a fiinţei. Fiind elementul de susţinere a corpului, degradarea, distrugerea oaselor sub greutatea vieţilor, a ideilor si idealurilor, duce la o implicită degradare a stării fiinţei umane. Vorbim deci nu doar de o tensiune psihologică acumulată cu fiecare gând ce ne încolţeşte în minte, ci şi de una fizică, ecou şi transpunere în palpabil a frământărilor lăuntrice. Vorbim de omul situat ca punct intr-un sistem matematic, de coordonate carteziene, în care cele două axe care sprijină planul, universul sunt fizicul si spiritul. Cunoaşterea paradisiacă se împleteşte cu cea luciferică si creează lumea. De aceea lupta pentru un echilibru trebuie să continue, şi dacă acesta a fost găsit, atunci trebuie să ne străduim să îl păstrăm. Căci în aceasta constă fericirea.

Foer face astfel o invitaţie la analizarea vieţii în totalitatea ei şi tratează raportul dintre om şi timp.

Voi încheia cu un alt citat din Cioran, din "Cartea amăgirilor" :

"Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare, şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre. Nu ştiu dacă lumină se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină ca apariţii îngereşti, si plâng străluciri de lacrimi"

 

Lozneanu Cezara-Maria

eleva la Colegiul National "C. Negruzzi" din Iasi,  clasa a-X-a A