Pentru realizarea unirii într-un singur trup este nevoie ca soţii să se încurajeze şi să se îndrume unul pe altul în cultivarea intereselor comune. Doar aşa se va lărgi fundamentul participării şi conlucrării lor în căsnicie. Dacă fiecare soţ face încercarea de a lărgi cercul intereselor proprii, astfel încât să interfereze cu activităţile şi interesele celuilalt, va deschide drumuri pentru o dezvoltare diversă şi comună, în timp ce dacă va abandona interesele avute înainte de căsătorie, deoarece nu plac partenerului, va strâmtora baza vieţii lor comune, şi atunci în loc de unire se va petrece îndepărtarea; în loc ca fiecare să lărgească participarea la viaţa comună, căsătoria va fi povara care va restrânge universul fiecărui soţ.
Nu este necesar ca o legătură să fie tulburată de aceste diferenţe de interes. Capacitatea unui soţ de a participa la interesele partenerului său este nelimitată dacă are o oarecare dragoste faţă de el. Ambii soţi îşi pot crea unul celuilalt interese noi, însă atunci când unul din ei se simte ignorat, neglijat, are tendinţa de a încerca să submineze interesele celuilalt, în timp ce celălalt simte că este presat.
In zilele noastre, confruntarea între interesele soţilor se datorează în special antagonismului care există între ei. El încearcă să pară superior în cele atletice, în politică şi în îndemânare. Ea încearcă să arate minunat în artă şi în pedagogie.
Se întâmplă deseori ca soţul să se găsească mult mai în faţă decât soţia, iar aceasta să nu poată niciodată răspunde aşteptărilor lui. Starea de măreţie, de strălucire pe care o are acesta o descurajează, neputându-se vedea pe sine soţie capabilă şi în consecinţă neştiind cum să-l abordeze pe soţul ei. Atunci el o părăseşte pentru a se căsători cu alta, care îl face să se simtă important. In final şi a doua soţie este dezamăgită de situaţia deosebită a soţului şi se va strica şi această căsătorie.
Dispoziţia pozitivă în abordarea conflictelor de interese este foarte importantă şi trebuie să aibă mare greutate în ochii soţilor. Trebuie, adică, să se cultive dispoziţia de a se interesa de preocupările partenerului mai mult decât dispoziţia de a aştepta ca acesta să părăsească interesele în care nu se regăsesc amândoi. Renunţarea la un interes de către un soţ este foarte posibil să amputeze sau să întrerupă dezvoltarea lui şi să-i creeze o mare neplăcere. Dar, atunci când unul dintre soţi îşi impune o străduinţă logică de a învinge antipatia de principiu pe care o are faţă de interesele celuilalt, el lărgeşte cu mult baza înţelegerii reciproce. Aceasta susţine în continuare planul diversificat al trăirilor comune şi sentimentul că s-a reuşit ceva important, în timp ce cresc totodată si simţământul sau conştiinţa de sine si valoarea de comuniune a soţilor.
Dispoziţia pozitivă trebuie să se manifeste atât în general, cât şi în situaţii concrete, prevenind vetoul soţului de la care celălalt solicită părăsirea interesului. O străduinţă sinceră a unui soţ de a participa la interesele şi preocupările celuilalt va face mai uşoară pentru acesta renunţarea la o activitate ce pare foarte obositoare partenerului.
Prezenţa contradicţiilor de interese nu este niciodată cauza dezamăgirilor conjugale, ci întotdeauna este consecinţa lipsei de conlucrare, a scăderii interesului, a înţelegerii sau compasiunii unui soţ faţă de celălalt. Salvarea respectului de sine al soţilor este una din cele mai importante lucrări în căsătorie. Să luăm un exemplu: soţia trebuie să lucreze şi ea pentru a susţine veniturile familiei. Ce se va întâmpla însă cu respectul de sine al soţului, al celui care are răspunderea de a întreţine familia lui ?
Răspunsul depinde de poziţia lui vizavi de această temă şi de perspectiva ajutorului pe care îl aduce la finanţele familiei profesia soţiei. Când problemele dezamăgirii şi lipsei de încredere precumpănesc, întreprinderile logice sunt cu desăvârşire inutile. Nici un soţ nu va evita înjosirea proprie, înjosindu-l pe celălalt. Insă privind lucrurile din celălalt unghi, cel mai mare duşman al conlucrării conjugale este accentuarea cu exagerată emfază a prestigiului propriu, a importanţei şi a superiorităţii personale.
Expresiile autentice de afecţiune vor adânci sentimentul de unire al soţilor şi vor clădi o atmosferă de participare reciprocă şi de conlucrare. In măsura în care fiecare soţ încearcă să gândească în felul celuilalt, pentru a înţelege unghiul, părerea şi sentimentele celuilalt, nimic nu-l va despărţi pe parcursul împlinirii de a fi doi într-un trup. O atitudine de susţinere şi nu de ameninţare sau reproş va cultiva încredere sinceră. Intr-o astfel de atmosferă, aproape orice conflict poate fi întors în favoarea celor doi soţi.
Mulţi soţi ajung într-o fundătură, încercând să depăşească conflictele pe care le au cu partenerii lor. Soţul poate să-şi lase mereu şosetele murdare şi lenjeria pe podea, iar soţia sa aibă permanent o grămadă de rufe de spălat şi de călcat pe divanul din dormitor. El poate să fie mereu enervat, certăreţ, atunci când prietenii îi vizitează, iar ea poate să fie constant obosită pentru a răspunde afecţiunii soţului ei. Pot discuta şi se pot certa din cauza acestor lucruri, pot ajunge Ia replica „ce să fac, ştii că nu mă pot schimba!”, „nici eu!” Se vede că astfel se acceptă cu uşurinţă teoria resemnării, conform căreia nimeni nu se poate schimba cu nimic, inclusiv propria persoană.
Insă un rol important în dezvoltarea şi maturizarea reală a omului îl are voinţa Iui de a se schimba şi de a-i lăsa pe ceilalţi să-l ajute să se schimbe. Când un om îşi schimbă comportamentul, ceilalţi reacţionează diferit, ca urmare a unei situaţii nou create. Schimbarea însă este foarte dificilă şi mulţi sunt oamenii care refuză orice posibilitate de schimbare. Atunci când un soţ îi solicită celuilalt să îşi schimbe comportamentul conform aşteptărilor sale, el desconsideră valoarea de sine şi libertatea partenerului şi întăreşte lupta de supremaţie, în care fiecare încearcă să îi spună celuilalt ce să facă şi aşteaptă să vadă cine va răspunde primul la solicitările celuilalt.
Nimeni nu se schimba atunci când este solicitat de către altul, ci doar atunci când el însusi doreşte. Schimbarea autentică este numai aceea care vine dintr-o convingere interioară. Celălalt poate doar să încerce să dezvolte legătura, ceea ce va crea atmosfera de înţelegere, de acceptare, în care partenerul va trai posibilităţile şi foloasele schimbării şi ale dezvoltării.
Pentru ca un om să se înţeleagă pe sine trebuie să simtă că este înţeles de altul. Deseori soţii nu se cunosc câtuşi de puţin unul pe celălalt: trăiesc în aceeaşi casă, mănâncă la aceeaşi masă, poate au chiar activităţi comune, însă cunosc doar greşelile, priorităţile, obişnuinţele eronate ale celuilalt, fără a suspecta măcar sentimentele mai adânci ce se găsesc sub aceste manifestări. Nu cunosc speranţele personale sau fricile, atitudinea fundamentală pe care partenerul o are faţă de viaţă şi faţă de aşteptările comune de la aceasta.
Mulţi soţi reacţionează deseori la comportamente superficiale şi la simptome, fără să caute motivele mai adânci. Atunci când soţii sunt dezamăgiţi unul de celălalt, încearcă de obicei să-şi schimbe comportamentul exterior, însă rareori sunt dispuşi să satisfacă nevoile adânci care strigă din lăuntrul acestor simptome.
Deseori frici, complexe de inferioritate, lipsa de sens, lupta pentru autoritate şi superioritate, lipsa încrederii, suspiciuni şi amintiri ale răului suferit îi orbesc pe oameni şi îi fac să îi judece pe partenerii lor şi să îşi justifice propriile greşeli, să se auto- îndreptăţească.
Dezinteresul egoist al unui soţ pentru nevoile esenţiale ale partenerului său accentuează constanţa luptei pentru întâietate şi a războiului pentru propriile drepturi şi propriile aşteptări egocentriste. Fiecare trăire se înregistrează în amintirea noastră şi acţionează asupra felului în care gândim şi lucrăm. Aceasta se întâmplă şi cu trăirile soţilor în căsnicie. De aceea, atât soţul, cât şi soţia trebuie să încerce să dezvolte un mod comun de trăire, trebuie să încerce să îşi împărtăşească bucuriile şi succesele vieţii, dar şi dezamăgirile, tristeţile, frumuseţea creativităţii, adevărul şi ordinea aşteptărilor şi a scopurilor comune. Bucuriile se măresc prin reciprocitate, iar greutăţile se micşorează semnificativ atunci când sunt împărtăşite în comun. Viaţa celor doi soţi este o poveste, însă nu o poveste repetată de propriul ecou, odată cu desfăşurarea unei relaţii epidermice. Viaţa lor este mai bogată atunci când soţii vorbesc împreună sau povestesc împreună povestea ei. Viaţa pe care o trăiesc împreună oferă o realitate îmbogăţită chiar acestei vieţi, o recunoaştere, o înţelegere, o semnificaţie mai adâncă, o experienţă mult îmbogăţită.
Lucrul de care fiecare se bucură în adâncul amintirii lui nu poate să mai fie al meu sau al lui, ci devine al nostru - o nouă creaţie. înţelegerea legăturii conjugale ca pe un noi influenţează atitudinea soţilor, le creează anumite limitări, care pot fi foarte constructive, deoarece individul nu se gândeşte la nevoile lui cu nerăbdare, ci mai mult se gândeşte „la nevoile mele în legătură cu nevoile lui”. Aşa se recunoaşte incet, încet faptul că dragostea se adânceşte şi că limitările nu sunt elemente contradictorii în căsnicie, ci dovada unei „dragoste înţelepte”1, care întotdeauna presupune şi limitări, ce dau însă un sentiment de siguranţă. Intr-o căsnicie bună autodisciplina este un element esenţial ce ajută decisiv relaţia să se dezvolte şi să se adâncească. Răspunderea reciprocă este necesară pentru a se împlini în căsnicie dezideratul de a fi doi într-un singur trup. Când cineva trăieşte cu un sentiment de răspundere stabil, nu însă şi apăsător, dobândeşte şi un sentiment de stăpânire de sine, care dezvoltă decisiv, covârşitor, stima de sine. Capacitatea fiecărui soţ de a jertfi o parte din visele sale preferate şi de a accepta neplăcerea acestei jertfe în folosul unui bun superior al căsniciei este neapărat necesară pentru buna funcţionare a căsătoriei.
Chiar din primele luni după căsătorie soţii trebuie să înveţe ce înseamnă a fi „noi” în locul lui a fi „eu”, lucru care de obicei este foarte greu. Soţii trebuie acum să se poarte cu alţi bărbaţi/ femei diferit de cum se purtau înainte, trebuie acum să se comporte cu ceilalţi mai mult ca „noi” decât ca „eu”. Părinţii şi legăturile cu casa părintească trebuie de asemenea să ia o altă formă. Pentru a înţelege valorile şi priorităţile celuilalt este nevoie de mult timp şi de multă afecţiune. Metehnele nebănuire în personalitatea fiecărui soţ trebuie aduse la lumină şi acceptate. Legătura conjugală de început trebuie să se întărească şi să se maturizeze pentru a-şi uşura toate celelalte schimbări.
Soţii trebuie să poată simţi că se află pe primul loc în inima partenerilor lor. Numai atunci când simt această întâietate în adâncul inimii lor dobândesc siguranţa şi libertatea necesară pentru a putea trăi creator şi bucuros. Numai dragostea izgoneşte frica (v. I Ioan 4, 18), şi numai aceia care se simt în siguranţă, deoarece sunt iubiţi, se pot dezvolta pe deplin, pot avea cu adevărat libertatea de fi icoana vie a lui Dumnezeu şi de a-şi împlini adevăratele lor capacităţi.
Când fiecare soţ îl ajută pe partenerul său să-şi satisfacă nevoia de siguranţă, atunci amândoi îşi împlinesc îndatorirea de a fi de folos şi de a-şi oferi ceva reciproc în relaţia lor. Sentimentul de siguranţă, de stabilitate există într-o relaţie în care omul simte o trăire identitară, o trăire în care este acceptat şi o trăire unificatoare. Există multe feluri în care un soţ poate să-i ofere acest sentiment partenerului. Unul din ele este să dea dovezi de fidelitate reală, nu doar legală şi fiziologică, asigurându-l pe celălalt că se află neîncetat lângă el, atât la bine şi în bucurii, cât şi în întristări, în necazuri, atât în momentele frumoase, cât şi în cele urâte, fără a submina legătura, ispitit fiind să apeleze la ameninţări cu părăsirea şi cu despărţirea pentru a fi în atenţia celuilalt. O căsnicie stabilă este răspunsul cel mai bun şi puternic Ia foamea de constanţă care stăpâneşte societatea noastră astăzi, caracterizată prin instabilitatea relaţiilor omeneşti.
Dăruirea fată dc ceilalţi este o nevoie umană fundamentală, pe care omul contemporan o ignoră, influenţat de atmosfera narcisistă care guvernează astăzi şi care constituie unul din motivele suferinţei lui. Căsătoria este un loc special, ideal, pentru satisfacerea acestor nevoi omeneşti, de a dărui o parte din sine celorlalţi. Este un moment foarte valoros pentru om descoperirea faptului că dând celorlalţi ceva din sine nu sărăceşte, ci se îmbogăţeşte. Hristos ne ajută să facem această descoperire, predicând că mai fericit este a da decât a lua (Faptele Apostolilor 20, 35). Cu adevărat, cel ce dă se îmbogăţeşte mai mult decât cel ce primeşte. Despărţirea unei părţi din sine pentru dăruirea către celălalt funcţionează precum îngrijirea unui pom, căruia i se taie anumite ramuri pentru a primi putere, pentru a-şi înnoi capacitatea sa roditoare.
Dar realizarea în amănunt a dezideratului de a fi doi într-un singur trup este o experienţă provocatoare, aşa încât soţii simt prezenţa vie a lui Dumnezeu în viaţa şi în dragostea lor, atunci când participă în comun la descoperirile Lui si atunci când reuşesc cunoaşterea profundă a celeilalte persoane, care le este partener. Rădăcinile acestei uniri conjugale „se găsesc în însăşi viaţa dumnezeiască. Principiul ei, cu alte cuvinte, este pus de Dumnezeu în bărbat şi femeie de la zidirea lor. In consecinţă, unirea într-o astfel de dragoste semnifică întoarcerea către sine într-o împlinire a existenţei noastre la starea primordială. Intr-o astfel de înţelegere nu este doar o naştere către bine, ci şi o renaştere în Dumnezeu şi o descoperire interioară a Raiului dumnezeiesc.”2 Prin unirea lor, soţii „nu devin, ci rămân una. Prin aceasta se spune că regăsesc şi reîntâlnesc adevărul tainic primordial...”
Shakespeare, în Phoenix si broasca ţestoasă, spune: „Astfel iubindu-se două fiinţe în dragoste, nu rămân decât una, distincte, dar nu despărţite.” „Iubitul meu este înăuntrul meu”, se spune în poezia japoneză. Dostoievski sesizează aceeaşi realitate şi numeşte fiinţa iubită „viul vieţii”. Aceasta este posibilitatea nemuririi, pe care o remarcă şi Gabriel Marcel: „Când spun te iubesc înseamnă că nu vei muri niciodată.”3
PR. FILOTHEU FAROS, PR. STAVROS KOFINAS
CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII"
Note:
1 David Roberts, Psyhoterapy and a Cristian vine ofman, New York, Charles Scribers Sons, 1953.
2 Philip Sherrard, „Relaţia sexuală în concepţia creştină”, în Eros şi căsătorie. Ed. Atena, 1972, p. 81,
3 Paul F.vdokimov, op. cit., p. 100.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius