Culoarea si forma suferintei

[altmariusart]

Culoarea si forma suferintei

miercuri, 18 iulie 2007 http://www.revistamagazin.ro/content/view/5477/7/

Pictura franceza cunoaste, prin doi impozanti reprezentanti ai sai, doua culmi nefericite ale conditiei umane. Romanticul Eugene Delacroix (1798-1863) a fost un magnet extraordinar al numeroaselor accidente ce l-au adus în preajma mortii; impresionistul Renoir a fost un simbol al suferintei care i-a atacat trupul. Despre Renoir vom vorbi în continuare, prilejul oferindu-ni-l destainuirile  facute de nepotul sau, Paul, pe baza dovezilor medicale si fotografiilor din ultima perioada a vietii maestrului. Pierre-Auguste Renoir (1841-1919), nascut la Limoges, a fost un fruntas al impresionismului si, asa cum spun criticii, punctul final al culoarului artistic care-i cuprinde pe Rafael, Rubens, si Watteau. Fiu al „clasei muncitoare”, copilul si adolescentul Renoir a dovedit un talent si un apetit de exceptie, castigand din pictarea ultrafina a portelanurilor, evantaielor si a altor obiecte de mare delicatete. Înainte de a-i cunoaste pe Sisley si Monet – la scoala lui Charles Gleyre din Paris (1862) –, Pierre-Auguste îsi satisfacea nevoia de frumos vizitand obsesiv Louvre-ul si inspirand marea arta a picturii franceze. De altfel, aceste „pelerinaje” artistice avea sa le repete cu evlavie pana la finele vietii, atunci cand deplasarea sa devenise un calvar inimaginabil. Pictorul care se împrumuta de bani pentru a-si cumpara vopsele, desi expune la Salonul parizian din 1864, întarzie sa se afirme plenar din cauza razboiului franco-prusac. Mai mult, în perioada Comunei din Paris (1871) a fost la un pas de a fi executat de comunarzi; Renoir picta pe malul Senei si a fost declarat „spion”, dar a avut sansa de a fi recunoscut de un lider al Comunei. Primul moment în care Renoir a fost aclamat a venit abia în 1874, la 33 de ani. Expozitia impresionistilor (prima de acest gen) îi aduce notorietate. Urmeaza calatorii artistice cu „tinta fixa”, cum îi placea sa spuna: Algeria este Delacroix, Madrid este Velásquez, Florenta este Tiziano, iar Roma este Rafael... Reîntors la Paris, cu vantul fluturand-i prin buzunare, unde ar fi putut respira mai bine decat în boemia din Montmartre! si nu oricum, ci „angajand-o” pe seducatoarea Suzanne Valadon drept model... Au fost anii cei mai agreabili ai vietii sale (cand de arta sa s-a interesat însasi regina Victoria), caci de prin 1892, la 51 de ani, Renoir primeste o lovitura cumplita a soartei: este împiedicat, cu din ce în ce mai multa agresivitate, sa lucreze de o artrita reumatoida. Boala avea sa-i anchilozeze umarul drept, sa-i deformeze mainile si picioarele  astfel încat îsi lega mana dreapta cu bandaje pentru a o tine langa panza, iar pensula îi era fixata cu snur de degete. Spre finele vietii, deformarea oaselor a condus la incapacitatea de a mai purta pantofi, iar deplasarea se facea exclusiv cu ajutorul scaunului cu rotile... Indescriptibilele suferinte nu i-au afectat, aparent, moralul. În 1890 se casatoreste cu Aline-Victorine (pe care o putem admira în prim-planul capodoperei „Dejun pe vapor”, jucandu-se cu o pisica), cu care avea deja un fiu, Pierre, nascut în 1885.  Pentru cine cunoaste aceste amanunte biologice par incredibile realizarile lui Renoir de dupa anii 1890; intrand în „perioada Ingres”, maestrul da viata inclusiv capodoperei „Nudul” (1910), o lectie de senzualitate feminina pentru posteritate, emanata din talentul si vointa coplesitoare ale unui artist paralizat aproape în întregime. (Nota: Panza „Bal au moulin de la Galette, Montmartre”, 1876, a fost vanduta cu 78 milioane de dolari.) PAUL IOAN