CULIANU,EMINESCU SI PATOLOGIA CORECTITUDINII POLITICE

[Ionescu Ion]

sursa: Basarabia Literara

THEODOR CODREANU

www.centrul-cultural-pitesti.ro

Nu mai este pentru nimeni un secret că ideologia oficială a postmodernităţii, după încheierea Războiului Rece, este corectitudinea politică propovăduită de Noua Stângă Americană şi însuşită, în bună măsură, şi de Uniunea Europeană. Această „corectitudine” se revendică de la generoasele principii ale drepturilor omului. Care, ideologizate, tind să părăsească teritoriul realului. În consecinţă, utopia internaţionalismului proletar a fost înlocuită cu aceea a globalismului, mască pentru interesele economice şi financiare transnaţionale. Se crede că aceia care s-au lăsat o dată păcăliţi de minunăţia promisiunilor „umanismului socialist”, pot fi la fel de uşor traşi pe sfoară cu noul paradis al mondializării, cu atât mai mult, cu cât omul are disponibilitatea uitării. Ne aflăm în faţa unui nou pariu al umanităţii, cu promisiunea de a fi câştigat, dacă nu şi-ar băga coada crizele economice, nemaivorbind de cele politice. O ideologie devine eficientă din momentul când ajunge majoritară. Sau, mai exact spus, când devine oficială. Adică peste ideologiile de partid, în cazul societăţilor pluripartidice. Diferenţa dintre comunism şi societăţile pluripartidice e că în primul ideologia oficială se impune prin chiar ideologia partidului unic, pe când în democraţie ideologia oficială se poate instala dincolo de ideologia particulară a partidelor care vin la putere. Altfel spus, partidele se autoiluzionează că, ajunse la putere, îşi exercită propriile idealuri partinice, în strictă consonanţă cu statul de drept. Şi aşa se întâmplă în democraţiile organice, nu şi în cele atinse de „formele fără fond”. Dar în cazul interpunerii unei ideologii globaliste, cum e „corectitudinea politică”, partidele care ajung să guverneze constată că ideologia proprie e cârmuită de o alta şi, în consecinţă, ideologia lor e profitabilă câtă vreme se transformă într-o armă a intereselor individuale şi de grup. Or, grupul este întotdeauna o minoritate. Brusc, „corectitudinea politică” e descoperită ca salvatoare, cu atât mai mult, cu cât temelia „corectitudinii” este tocmai minoritarismul de orice fel. Democraţia, din una a majorităţilor, se transformă în una a minorităţilor. După vechiul principiu divide et impera.
Desigur, o contradicţie în termeni, fundată pe ambiguitate, de unde haosul legislativ din societăţile recent ieşite din comunism, la umbra căruia orice e posibil.
Cert e că limbajul îşi pierde forţa de comunicare, adică partea de logos, alunecând într-un fel de „ţigănie” a limbii, în postura surprinsă în chip genial de către Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada. Povestea e veche şi Confucius a emis celebra lui teorie a „rectificării denumirilor” (tcheng ming) pentru a reda proprietatea limbii. Abaterea de la „legea” lui Confucius duce la… confuzius, ca să recurg la un joc de cuvinte, încât cei atinşi de beţia de cuvinte, cum a numit maladia Titu Maiorescu, fac din negru alb şi din alb negru, vorba lui Eminescu. Altfel spus, „corectitudinea politică” devine o crasă incorectitudine politică. Şi tocmai incorecţii acuză de „incorectitudine politică” prin etichetări şi sminteli logice pe toţi cei care nu intră în măsura paturilor procustiene. Or, în ultimele două decenii, Eminescu este supus unui veritabil bombardament de către cei atinşi de sminteala beţiei de cuvinte. Nedreptatea care i se face poetului pune pe gânduri chiar şi pe cei care au adoptat de bunăvoie, din raţiuni pragmatice, ideologia „corectitudinii politice”. E cazul lui Nicolae Manolescu din recenta Istorie critică a literaturii române, când atrage atenţia: „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale”. (p. 407).
Ei bine, de asemenea „examinări” are parte Eminescu din 1948 încoace, chiar dacă precedente au existat încă din timpul vieţii sale. Desigur, fiecare cu „corectitudinea” lui, dar, curios, toate tipurile de „corectitudine” pun cam aceleaşi etichete, dovadă că diferenţele dintre ele sunt neglijabile. Diferenţa e de ton şi de limbaj, de „măciucă”, după cum ar spune Nicolae Manolescu. Nedumirirea noastră creşte când vezi cum pune mâna pe măciucă un intelectual care trece de „boier al minţii”, erudit, cu ştaiful gloriei la călcâiul lui Ahile. Descopăr, nu fără stupoare, că un precursor al „corecţilor” postdecembrişti a fost Ioan Petru Culianu. El a devenit „măciucă” într-un moment de cotitură a existenţei lui spirituale, mânată de părăsirea religiei strămoşeşti şi de perspectiva convertirii, după unele date, la iudaism, de dragul unei femei, Hillary Wiesner, faptă coroborată cu o radicală despărţire de maestrul său spiritual, Mircea Eliade. (Vezi Ilan Goren, Misterul Culianu, în Observator cultural, nr. 485 din 30 iulie 2009). Neaşteptata lui metamorfoză ideologică se explică, probabil, prin acest moment de „iluminare” întunecândă. După cum ne asigură Moshe Idel, citat de Ilan Goren în articolul preluat de Observatorul cultural din ziarul israelian Ko Ha-Ir (Ierusalim, 25 ianuarie 2002), Culianu ajunsese să-l deteste atât de mult pe Eliade, încât, într-o lucrare despre şamanism, i-a ignorat totalmente bibliografia, instituind tăcerea asupra memoriei maestrului său, ceea ce, după acelaşi Moshe Idel, „reprezintă acţiunea cea mai radicală pe care a întreprins-o Culianu” în „paricidul” său simbolic. Şi dat fiind că discipolul nu a mers până acolo, încât să-l demoleze verbal pe Eliade, s-a revanşat, în schimb, asupra lui Eminescu, şi el trecând în mintea ideologizaţilor „corect” ca fiind „antisemit” şi „antiminoritar”. Violenţa a îmbrăcat, în cazul lui Eminescu, forme maladive, ţintind indirect, cum ar sesiza cu fineţe acelaşi Moshe Idel, tot în Eliade, un produs al eminescianismului structural, fundat pe ontologia arheităţii, adică pe ceea ce Eliade a numit arhetip şi mitul eternei reîntoarceri, având corespondent timpul kairotic, nu cel linear al doctrinelor raţionaliste moderne şi postmoderne. De altfel, în despărţirea sa de Eliade, Culianu a involuat de la creştinism la un soi de gnosticism pregătitor pentru convertirea la iudaism. Ocultismul lui Culianu se sprijinea pe dualism, nu pe „logica” terţiului ascuns din Treimea creştină, el bănuind, totuşi, existenţa unei a patra dimensiuni a realului la care putem avea acces prin metoda postmodernă a jocului redescoperit kabbalistic: „de la viziunea lui Eliade asupra religiei ca mit, la perceperea religiei ca joc intelectual”, apreciază corect comentatorul Ilan Goren. Jocurile mentale ale religiei se bazează pe două invariante: divinitatea şi geneza, care pot fi manipulate ca într-un puzzle de cuburi, de mintea umană. Urmarea: diversitatea religiilor. Ele au o influenţă hotărâtoare asupra istoriei omenirii. De aceea, conchide Culianu, omul e responsabil de ce combinaţie religioasă creează, fiindcă orice schimbare în sistem determină restructurarea paradigmei. Lucru ştiut, altminteri, din structuralismul modern. Ceea ce pare să aducă nou Culianu e că jocurile minţii pot fi controlate şi stăpânite, marcând evoluţia pozitivă sau negativă a lumii. Desigur, tot aşa credeau şi iluminiştii francezi, iar, pe urma lor, marxiştii, cu toate că pretindeau existenţa unui determinism materialist în istorie. Altfel spus, iniţiaţii sunt în stare să controleze istoria pe o cale bună sau rea. Animat de jocul noii utopii, Culianu se angajase în crearea fundamentelor conceptuale pentru o nouă religie planetară, cu punct de pornire în iudaismul kabbalistic. Încă din 1984, el părăsise organicismul eliadesc şi eminescian, crezând că istoria nu evoluează decât în salturi. Marele merit al lui Culianu, zice Ilan Goren, e abandonarea creştinismului şi redescoperirea jocului kabbalistic: „marea contribuţie a lui Culianu”. Vom vedea cum, recurgând la jocul mental din istorie, Culianu îi poate condamna, fără drept de apel, pe Eminescu (şi indirect sau direct pe Eliade ş.a.) pentru ideile vehiculate, vinovate de „orori”. Iar momentul era ideal: centenarul morţii lui Eminescu. Noii patroni spirituali deja se aflau în război mediatic cu marele său maestru, care-l lansase în lumea bună, Mircea Eliade. După moartea lui Eliade, Culianu a fost atins, bănuiesc, de ceea ce Matei Vişniec a numit, recent, într-un roman, un sindrom de panică extins nu doar la Oraşul Luminilor, ci la Cetatea Luminii Globale. Un drum de un tragism insondabil, încheiat cu nu mai puţin enigmatica moarte a lui Culianu însuşi.
Unor comentatori nu le-a scăpat faptul că schimbarea bruscă a atitudinii lui Culianu faţă de Eminescu este legată de momentul sfârşitului său tragic, anunţat de strania exacerbare a polemismului „corect politic”. De îndată ce a pus mâna pe măciuca ideologică a „corectitudinii”, în variantă filosofică şi „teologică” personală, Ioan Petru Culianu a descoperit brusc lucruri îngrozitoare despre Eminescu. Scrierile anterioare ale lui Culianu, inclusiv cele despre Eminescu, arată un intelectual cuminte şi cu minte, în genere, observator drept şi nu lipsit de fineţe şi de erudiţie funcţională. Spre onoarea lui, în situaţii de etichetare ideologică, Ioan Petru Culianu i-a luat apărarea lui Mircea Eliade, arătând că era un model de omenie românească şi universală, că nu a fost, în profunzimea personalităţii sale, nici antisemit, nici pronazist, nici înregimentat gardist etc. Îl compara cu Gandhi şi cu Lev Tolstoi. Când o publicaţie comunistă din Israel (Toladot) a început atacurile anti-Eliade (1972), în urma comentării tendenţioase a unor fragmente din jurnalul inedit al lui Mihail Sebastian, Culianu a adus argumente că acele pagini sunt contrafăcute, că dezinformează. (Cf. Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, II, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 156-167). Au urmat însă presiuni îndelungate, care i-au marcat nu doar existenţa şi cariera, ci şi viitoarea carte dedicată maestrului, impregnată de urmele „corectitudinii politice” (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978; vezi trad. rom. semnată de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, postfaţă de Sorin Antohi, Editura Nemira, Bucureşti, 1995). Cartea l-a intrigat pe Eliade şi, deşi în linii generale era scrisă cu pertinenţă, maestrul a intuit slăbiciunile discipolului său, predispus a sacrifica adevărul de teama repercusiunilor dinspre ideologiile „politicii corecte” şi nu şi-a dat acordul pentru publicare, în 1977. Aşa că nu e de mirare că până în 1989 sindromul de panică s-a cristalizat, încât nu poţi decât să te uimeşti cum a putut un om atât de inteligent să se agite până la bolboroseală de cuvinte care-l fac de nerecunoscut. Stranietatea trăirilor din ultimii ani ai vieţii şi gândirii lui Culianu este izbitoare, în tragismul ei.
Între asasinarea lui, la 21 mai 1991, într-un WC al Universităţii din Chicago, şi atacurile sale la adresa lui Eminescu din vara lui 1989 nu poate exista o legătură cauzală, ci doar contextuală. O relaţie cauzală a încercat să stabilească, spre exemplu, Ted Anton, în investigaţia lui (1996, vezi versiunea rom. Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, trad. de Cristina Felea, pref. de Andrei Oişteanu, Bucureşti, 1997), dar între atacurile profesorului la adresa neocomunismului iliescian de după căderea lui Ceauşescu şi misterioasa lui moarte, rămasă şi azi una dintre enigmele istoriei. Concluziile lui Ted Anton converg fie spre asasinatul politic de către aripa kaghebistă a Securităţii, fie spre răzbunarea rămăşiţelor legionare, fie spre colaborarea ambelor grupări. În lipsă de dovezi, rămân plauzibile şi celelalte ipoteze, după ce a ieşit din calcul sinuciderea, împuşcătura fiind în ceafă: 1) răzbunarea unui fanatic al ocultismului, dat fiind că profesorul înfăţişase cu umor unele practici oculte; 2) uciderea de către un iubit homosexual; 3) reglare de conturi într-o afacere cu droguri; 4) Hillary Wiesner câştiga suma de 150 000 de dolari, preţul poliţei de asigurare pe viaţă a lui Culianu; 5) extinderea ipotezei 4 conform căreia Hillary Wiesner n-a fost decât o nadă pentru „anihilarea” continuităţii supremaţiei intelectuale româneşti din avangarda istoriei religiilor, al cărei centru devenise Chicago. (După moartea lui Culianu, proprietară a arhivei, Hillary a intrat în silentio stampa privitor la dispariţia profesorului! Mai mult, s-a debarasat de arhiva Culianu, încredinţând-o lui Moshe Idel.); 6) crimă gratuită. O interesantă ipoteză, în continuarea cercetărilor lui Ted Anton, a propus Ion Coja în cap. al XVII-lea al cărţii sale Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga (1999). Profesorul Coja, recurgând la o maieutică de tip socratic, arată că „vizionarismul” lui Culianu asupra căderii lui Ceauşescu şi previziunea, încă din 1986 (când a publicat povestirea Intervenţia zorabilor în Jomania), că Andrei Pleşu şi Dan Petrescu (cumnatul său) vor fi miniştri ai guvernului cel nou, are legătură cu intrarea timpurie în contact cu „disidenţa” pregătitoare a momentului din decembrie 1989. În acei ani, Culianu s-a transformat brusc într-un militant foarte activ al „corectitudinii politice”, pe fondul campaniei mondiale de compromitere a regimului Ceauşescu. El intrase în rândurile partidului comunist încă de la 20 de ani (1970). Ted Anton credea că din pricina presiunilor securităţii de a-l face colaborator, dat ştiindu-se că membrii de partid nu puteau fi investigaţi de serviciile secrete decât cu acordul organizaţiilor de partid. Şi-a înlesnit, astfel, şi o eventuală plecare peste graniţă. Pentru a strânge bani, în acest sens, el efectua chiar şi lucrări de licenţă contra-cost, pentru studente. În Italia, s-a simţit solidar cu „Brigăzile Roşii” şi reminiscenţe ale unui soi de neotroţkism au supravieţuit în el, ceea ce explică afinităţile cu noua corectitudine politică. El a atras atenţia insistent că agresiunea „modernistă” a societăţii de consum, susţinută infrastructural de finanţele mondiale, asupra religiosului va avea consecinţe catastrofale asupra umanităţii. Din acest punct de vedere, se găsea în preajma lui Eliade. Pe de altă parte, se relevă structura „dualistă” a personalităţii lui Culianu, care s-a dovedit, finalmente, dramatică pentru destinul său. Nu mai spun că interesul statornic şi temeinic pentru dualismele religioase, gnostice, ocultice are legătură inevitabilă cu structura antropologică a imaginarului său. Cum deja am remarcat, el a crezut că poate rezolva, filosofic şi teologic, problema religiosului fără a ieşi din logica binară a modernităţii, deşi a reliefat în ficţiune a patra dimensiune a existenţei. Finalmente, soluţia lui este gnostică, de unde susţinerea unei filosofii a istoriei pe fundamente religioase mai apropiate de iudaism decât de creştinismul treimic. Statornica lui legătură cu Hilarry Wiesner, pentru care a divorţat de Carmen Georgescu (divorţul s-a încheiat la 30 ianuarie 1987), apoi nevoia de a se afla în preajma lui Umberto Eco, Moshe Idel, pe care i-a audiat pe 5 noiembrie 1989, la New York, veneraţia pentru Elie Wiesel, legăturile cu Andrei Oişteanu, Norman Manea, Katherine Verdery, Gail Kligman şi Vladimir Tismăneanu, viitorul doctrinar al anticomunismului românesc de la „stânga” împotriva „dreptei” interbelice şi a aşa-numitului „naţional-comunism” ceauşist, toate indică apropierea lui Culianu de „disidenţa” „corectă politic” implicată în lovitura de stat de la 22 decembrie 1989. El s-a angajat, în acei ani, sesizează Ion Coja, în scenariul disidenţei anticeauşiste şi antinaţionaliste. Aşa se explică răbufnirile contra lui Eminescu, publicistul fiind cotat ca „responsabil” de naţionalismul românesc interbelic. Numai că scenariul, mental creat, i-a contrazis doctrina, întorcându-se împotrivă-i, una dintre ciudatele ironii ale istoriei. Asasinii lui Ceauşescu vor fi aceiaşi cu ai lui Culianu, crede Ion Coja! Culianu însuşi a început să înţeleagă bizareria efectelor perverse ale luptei sale, urmărind metamorfozele evenimentelor la televizor, fapt care-l irita la culme, după o mărturie a lui Hillary Wiesner, consemnată de Ted Anton. Culianu spera într-o restaurare a monarhiei prin întoarcerea la tron a ex-regelui Mihai. Numai că lucrurile au evoluat cu totul altfel. Proiectanţii revoluţiei din Est s-au dovedit a fi nu doar reformatorii de la Moscova, ci şi globaliştii susţinuţi de marea finanţă. Or, Culianu atacase ambele părţi, una pe calea filosofiei politice, cealaltă pe calea filosofiei religiei. El s-a pomenit între Scylla şi Charribda. Ion Coja deduce de aici, făcând distincţie între asasini şi ucigaşi, că ambele părţi, în consonanţă voită sau nu, şi-au dat mâna în asasinarea ritualică a profesorului, în ziua creştină de 21 mai, tocmai de ziua sacră a mamei sale Elena, după cum Ceauşescu a fost asasinat, tot ritualic, de Crăciun. Similitudinea umilirii ritualice indică aceiaşi asasini, chiar dacă ucigaşi diferiţi. Virtualii „binefăcători” ai carierei s-au răzbunat pe destinul de a fi fost alături de Eliade, „mitizându-l” prin moarte, ca în drama Zamolxe a lui Lucian Blaga. Magia erosului (Hillary Wiesner), îngemănat cu Thanatos, îşi făcuse efectul cu asupra de măsură. Desigur, o ipoteză ca toate celelalte, în lipsă de probe. Nenorocirea e că Ioan Petru Culianu s-a văzut, la rându-i, în postura ingrată de „asasin spiritual” al lui Eliade şi al lui Eminescu. Aceasta e tragedia vieţii sale. Astăzi, Culianu este folosit ca armă de continuare a „demolării” memoriei lui Eliade, după cum a demonstrat, cu o informaţie remarcabilă, Isabela Vasiliu-Scraba în mai multe intervenţii din presă, dovadă că în timpul vieţii el a fost manipulat în atare direcţie. Efectele se văd până la nivel instituţional. În 2008, s-a inaugurat Institutul Religiilor din cadrul Academiei Române, institut care nu poartă numele lui Mircea Eliade, cum s-ar fi cuvenit, ci al lui Ioan Petru Culianu! Şi de cine condus? De Andrei Pleşu. „Dreapta” convertită la neotroţkismul „corectitudinii politice”, al cărei nou filosof al istoriei româneşti este un moştenitor al zestrei Kominternului: Vladimir Tismăneanu. Aşadar, eterna reîntoarcere, chiar în constructul raţionalist pe care paria Culianu!
Dar să vedem ce zice Culianu despre Eminescu.
Panicat de propria stare, Culianu încearcă să ne convingă de faptul că Eminescu ar fi mare poet, dar unul „blestemat” care, cu gândirea lui de nebun, a dus întreaga naţiune românească în prăpastie, culminând cu delirul politicii ceauşiste. Aşadar, teza centrală a „corectitudinii” culiene e că „mintea bolnavă” a lui Eminescu e vinovată de tot ce-a fost mai rău în istoria ţării vreme de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul etc. Niciuna dintre aceste „invariante” ideologice n-are legătură cu Eminescu, dar Culianu vrea cu tot înadinsul să aibă, alergând pe căi deja bătătorite. Numai astfel noul său utopism poate să strălucească. Întreaga viaţă poetul ar fi propovăduit numai „orori”: „Cu cât un scriitor e mai mare, cu atât e mai primejdios dacă propovăduieşte orori”. (Studii româneşti, II, p. 168). În orori, Eminescu i-ar fi concurat pe Dostoievski şi pe Nietzsche, minţile bolnave ale Rusiei şi ale Germaniei. Gândirea lui Eminescu a fost arma formidabilă de spălare a creierelor de care s-a folosit comunismul: „poate că aceasta este izbânda cea mai puternică (şi cea mai teribilă) a propagandei comuniste în ţările satelite ale Uniunii Sovietice, şi mai ales în România. Spălarea creierelor a atins în această ţară un nivel mult mai înalt decât în orice parte a lumii comuniste, poate a lumii întregi.” (pp. 168-169). Minciuna are aparenţa adevărului, căci, într-adevăr, comunismul a spălat creierele, dar nu aşa cum crede ideologul, implicându-l fraudulos pe Eminescu într-un demers construit ad-hoc.
Intrând în logica maniheistă culiană, cel puţin rămânem şi noi cu satisfacţia că am realizat o performanţă mondială graţie lui Eminescu! Apoi, un uriaş număr de personalităţi ar fi căzut în capcana maladiei eminesciene, de la Titu Maiorescu la maestrul său Mircea Eliade, care a scris aberaţia numită Mitul insulei lui Euthanasius (1943). Singura minte sănătoasă, între scriitori, contemporană cu Eminescu, a fost Al. Macedonski, de vreme ce a văzut adevărul. Toate cohortele de intelectuali intoleranţi români i-au sărit în spate: „măsura intoleranţei intelighenţiei noastre de baltă e dată de cazul lui Macedonski, ostracizat şi apoi exilat fiindcă a avut neghiobia de a da o judecată de bun simţ asupra Poetului cu majusculă”. (p. 169). A fost mană picată din cer pentru comunişti că Eminescu s-a fi comportat ca „luptătorul delirant împotriva capitalismului şi plutocraţiei”, când în articolele lui „începea să tune şi să fulgere împotriva minorităţilor”, „pândit la orice pas de eroarea totalitarismului şi încolţit de patima şovinismului” (p. 170). A făcut parte din partidul conservator, dar nu a înţeles nici liberalismul şi nici conservatorismul. „Nebulosul poet” propovăduia „valorile ancestrale, ale românilor şi ale beduinilor deopotrivă: ospitalitatea, generozitatea”. Valori nefaste, desigur. Şi, culmea, a mai comis şi greşeala „de a crede că sărăcia nu e un păcat, ci o virtute” (p. 171). Minunată şi subtilă hermeneutică a lui Culianu asupra celebrei replici a lui Mircea cel Bătrân! Ca şi atunci când face descoperirea epocală că Eminescu a fost demagog şi a făcut elogiul demagogiei, ceea ce l-a transformat în prietenul tuturor pierduţilor şi rataţilor: „Eminescu a devenit o icoană cu care orice ratat, orice beţiv, orice bolnav putea să se identifice în speranţa că este un geniu nerecunoscut şi că va răspândi lumină postumă. Popularitatea sa covârşitoare nu spune nimic bun: înseamnă doar că ratarea şi boala germinează adânc în sufletul multora, nu că România a dat multe genii”. Iar primul dintre rataţii României nu poate fi decât acelaşi Eminescu: „un Eminescu foarte mic, un om grosolan şi impulsiv, pasional, libidinos, cu care nu puţini din nenumăraţii golani cu care ne-a fost înzestrată naţiunea pot încerca să se identifice”. (Ironia, iarăşi cruntă, face că, în oglinda fantezistă a acestui Eminescu, autorul se autoportretizează în partea precară a propriei persoane. Diferiţi apropiaţi îl descriu cu slăbiciuni morale, orgolios, arivist, torturant cu cei din jur, cu tentative de sinucidere, iubitor de droguri şi traficant, cu înclinaţii homosexuale, elogiator al satanismului, complexat etc.). Dacă ar fi astăzi printre noi, acel Culianu al clipei 1989 l-ar acuza pe Eminescu de toate golăniile şi violenţele care se petrec astăzi pe stadioane şi de toată demagogia politicienilor „corecţi politic”, puşi pe scandaluri şi hoţi cu înaltă calificare. Datorăm, zice Culianu, influenţa nefastă a lui Eminescu fasciştilor şi comuniştilor români. Ei i-au exaltat publicistica!
Numai că editorii volumului din care citez, includ şi un articol mai vechi despre Eminescu, scris cu doisprezece ani în urmă (1977), cu prilejul apariţiei volumului VII de Opere, care cuprinde proza. Culianu a găsit de cuviinţă să descrie şi eforturile lui Perpessicius de a termina ediţia academică de 16 sau 18 volume în anul 1962. Imposibil, constată recenzentul, contrazicând optimismul lui Al. Oprea că, totuşi, ediţia se va încheia în 2000, deoarece autorităţile comuniste s-au opus cu înverşunare editării şi popularizării publicisticii: „Ceea ce nu spune Al. Oprea decât foarte voalat, este că amânarea publicării nu s-a datorat vreunei disfuncţii a editorului şi a echipei sale de colaboratori, ci nenumăratelor obstacole birocratice care au provocat frecvent suprimarea reeditării acelor opere de eminescologie (ca Opera lui M. Eminescu, de G. Călinescu) în care se analiza activitatea jurnalistică a poetului”. (p. 180).
Stupoare, desigur: în 1977, Eminescu era „incorect politic” în faţa autorităţilor comuniste! Iar în 1989, tot „incorect politic”, dar de astă dată în ochii lui Ioan Petru Culianu. Şi pentru ca măciuca ideologică să supravegheze bine toate oalele, ele au fost umplute, mai întâi, cu lături şi miasme ca să poată fi sparte cu eficienţă maximă în capul poetului. Într-un alt articol, difuzat la radio tot în 1989, discipolul eliadesc crede că poetul a fost victima mitului (ca şi Eliade, fireşte!), lăsându-se pradă „valorii magice a suferinţei”, pe când viaţa lui dovedeşte că „suferinţa nu-i bună la nimic” (p. 173). Este un poncif ideologic postmodernist mult vehiculat după 1989, ca şi de comunişti. În realitate, nimicul şi răul în fiinţă nu pot fi ispăşite decât prin suferinţă. Suferinţa, ne avertizează cel mai de seamă filosof al Italiei contemporane, Luigi Pareyson, este marele mister al existenţei şi face diferenţa dintre creştinism şi celelalte mari religii ale lumii care propovăduiesc soluţia amăgitoare a suprimării suferinţei: „Pentru creştinism, însă, problema nu e de a suprima suferinţa, ceea ce ar fi ca şi cum ai suprima realitatea, ci de a-i găsi sensul şi a-l confirma: e vorba de a şti să suferi pentru a face din durerea însăşi nu o micşorare, ci o sporire a personalităţii; e vorba mai ales de a suferi pentru ceilalţi pentru a umple un decalaj metafizic; e vorba de a accepta durerea ca inevitabilă şi, cu ajutorul acceptării să găseşti în ea o posibilitate nu numai de depăşire, dar chiar de răsturnare. Eliberarea de durere constă în aprofundarea însăşi a durerii”. (Ontologia libertăţii, trad. din italiană de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 2005, p. 221).
Aşadar, spre deosebire de Culianu, Eminescu a înţeles misterul suferinţei, nu că n-ar fi bună la nimic. Nu mă miră că o asemenea judecată de valoare e îmbrăţişată odată cu lepădarea de suferinţa hristică, adică de creştinism. Şi mitologul Eliade fusese abandonat, în numele aceluiaşi neoraţionalism utopic. (Iarăşi ironie, Culianu suferise enorm în exil, dar a fost gata să aleagă soluţia lui Iuda, sinuciderea, nu pe cea hristică!). Suferinţa e în contradicţie cu „corectitudinea politică”: de aici, Culianu deduce natura „psihopatică” a împricinatului Eminescu, văzut ca un „erotoman” slăbănog, familiarizat „cu prostituatele” (p. 174). Un eros prostituat, dublat de „inversiune sexuală”, ca în Cezara sau în Sărmanul Dionis, în care fiinţele sunt bisexuate. Măcar aici Culianu ar fi putut fi mai îngăduitor, dat fiind că ambiguitatea sexuală l-ar fi atins şi pe el şi, mai mult, face admiraţia filosofiei postmoderniste a minorităţilor sexuale.
Rareori am citit mai intempestive minciuni despre un scriitor român ca în notele din 1989 ale lui Ioan Petru Culianu. În definitiv, autorul culpabilizează un întreg popor, în loc să „hermeneutizeze” regimul comunist. Rămâne pentru mine o enigmă modul cum poate să deraieze o minte strălucită, proiectându-şi fantasmele apocaliptice asupra celei mai sănătoase şi mai realiste minţi pe care a dat-o cultura română modernă. Nu poate fi suficient de explicativ arivismul intelectual, chiar dacă profesorul Culianu a făcut, în mai multe rânduri, elogiul arivistului Dinu Păturică, acuzându-i pe scriitorii români că sunt incapabili să discearnă în materie de morală capitalistă. Cu atât e mai de plâns tragica lui dispariţie, apreciată astfel de Moshe Idel: „Este o tragedie pentru poporul evreu că o inteligenţă atât de sclipitoare s-a pierdut”. De ce nu şi pentru poporul român?! Culianu, în definitiv, a iubit cu sfâşiere poporul român, de vreme ce despre rătăcirea politică postdecembristă a putut spune: „România de azi e o tragică risipă de timp, oameni şi energie”.
Ceea ce, din păcate, e adevărat, dar, cruntă ironie, toate se petrec sub umbrela ideologiei „corecţilor”, ignorând România profundă, cum au încercat să ne avertizeze, în cărţile lor, între alţii, intelectuali lucizi, precum Constantin V