"Iubirea este insasi esenta vietii crestine" spunea Sf. Simeon Noul Teolog, dar cu mult inainte Sfantul Grigorie de Nazianz spunea si el: "De ne-ar intreba cineva: Cui va inchinati voi si pe cine slaviti?....fara sovaiala, de indata i-am raspunde: Iubirii! Caci Dumnezeul nostru este iubire..."
Revin cu continuarea la articolul: "Ce-i Iubirea?"
In viata aceasta plina de tristete, incercari, ispite, cautari si dorinte neimplinite de cele mai multe ori, cand se simte omul fericit? Cand se simte implinit?... Cand iubeste si este iubit! Deci, fericirea nu este altceva decat sentimentul de certitudine ca si celalalt ma iubeste! Clipa -care se poate transforma in stare- ca sunt iubit precum iubesc...
Si mergand pe acest gand as vrea sa continui si ma intreb: "Bine, dar atunci ce inseamna sa iubesti?...". Cred si marturisesc ca este acea stare sufleteasca si trupeasca in care simt ca eu ma regasesc in tine si tu te regasesti in mine. Este sentimentul acela de certitudine ca nu mai suntem diferiti, ci unul! Eu ma regasesc in tine, tu te regasesti in mine; eu imi vad "chipul" in tine, tu iti vezi "chipul" in mine...
Este clipa in care ne uitam la chipul celuilalt si vedem ca nu mai exista deosebiri, ci asemanari... Nu mai exista lucruri ce despart, ci lucruri ce unesc... Nu mai exista eu si tu, ci noi; dar "noi" inseamna unul, nu doi. Nu mai vorbim de unire, ci de comuniune.
Sa ma uit in ochii lui/ei si sa ma gandesc ce as putea face ca nimic sa nu poata strica inaltatoarea stare. Sa inlatur orice ar putea fi obstacol in calea fericirii noastre... Si uite asa am ajuns sa constientizez ca ar fi bine sa ma smeresc, sa ma rog, sa postesc, sa ma pocaiesc, sa mi se ierte...
Cum ma smeresc?... Simplu, nu ma mai uit la mine, ci la tine! Nu ma gandesc la mine, ci la tine. Nu numai ca tot ce fac este spre bucuria ta, dar din aceasta bucurie traiesc si eu. Pot renunta la "eu"-ul meu cu o usurinta ce devine incantare, ma pot jertfi fara niciun gand de indoiala ca este spre binele meu si ca nimic nu ne poate desparti.
Cum sa ma rog?... Simplu, incepand sa ma rog pentru tine! Cu toata puterea fiintei mele vreau ca tu sa fii bine, sa fii implinit, sa te bucuri, sa gandesti frumos, sa slujesti spre slava lui Dumnezeu.
Cum sa postesc?... Simplu, refuz orice participare la o fapta ce te poate intrista!Postul este o impotrivire constienta ce ma ajuta sa invat cum sa-mi controlez gandurile, pornirile, intentiile ce pot provoca despartiri. Pacatul in scrierile sfintilor Parinti este si distanta, prapastie mare. Postul devine un NU firesc in clipa cand iubesc, pentru ca nu mai vreau sa fiu despartit, ci sa traim in comuniune.
Cum sa ma pocaiesc?... Pot incepe prin a-mi parea rau de cele facute ce te-au intristat. Intre parerea de rau si pocainta exista o diferenta mare: parerea de rau conduce sufletul la deznadejde (vezi cazul lui Iuda!), dar pocainta are in sine nadejdea iertarii, certitudinea ei (vezi cazul lui Petru). Deci, pocainta-mi este indrazneala de a recunoaste sincer greseala si in acelasi timp sentiment de recunostinta ca m-ai iertat, completate concomitent de o schimbare in comportament! Caci stiu si eu acum ca atunci cand iubesc caut prilej de a fi impreuna, nu motiv de intristare... Daca n-ar fi certitudinea iertarii, n-ar putea fi posibila pocainta! (m-as putea prezenta in fata celuilalt cu stare de pocainta daca nu sunt sigur ca ma iubeste?... Pai, daca ma iubeste, nu inseamna ca sunt ca si iertat?)
Priviti la chipul celui (celei) iubit(e) si cugetati la aceste randuri... Eu am privit la Hristos si-am scris acestea. Asemanarea intre cele doua situatii nu este intamplatoare, ci una se reflecta in cealalta.
Perioada aceasta a Postului Mare nu este altceva decat calatoria pe care fiecare din noi o face incercand sa gaseasca drumul catre Casa Parinteasca de unde a plecat cu multi ani in urma. Ne-am irosit averile si virtutiile care ni s-au incredintat, am saracit de tot cautand sa ne bucuram pe acest pamant mai mult decat in cer; iar acum suntem prea pamantesti ca sa ne mai amintim de cele ceresti, totusi... Tristetile si neajunsurile acestei vieti nu sunt altceva decat lipsurile prin care as putea sa realizez bogatiile avute cand eram la Tatal... Dragostea, fericirea aceasta pamanteasca despre care am spus ca sunt "pregustari" ale unei stari dumnezeiesti, nu sunt altceva decat "amintiri" dinainte de despartirea si plecarea din Casa Tatalui. Oare de ce nu ne venim in fire?...
E nevoie sa fiu sincer si cu mine, sa nu ma mai mint spunandu-mi ca "mi-e bine asa!" si sa consolez cu roscovele, sa-mi iau inima-n dinti si sa recunosc ca "am gresit la cer si inaintea Ta! Nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii Tai...". Si care-a fost epilogul?... Caci Tatal n-a incetat niciodata sa te iubeasca!
El - Hristos - se regaseste in mine, cu toate defectele si uratenia mea imbinate de o delasare descurajatoare, eu ma regasesc in El?...
Arhim. Siluan Visan
Despre autor
Arhim. Siluan Visan
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius