Filosofocraţia este în ziua de azi o hilară utopie, un termen care nu mai spune nimic omului postmodern, cel care a uitat că în vremea lui Petrarca, de exemplu, filosofia se învăţa vreme de un „întreg deceniu (pleno decennio)”.
Cine este însă de vină pentru căderea în desuetudine a filosofiei? În primul rând, filosoful, cel care, în obstinaţia lui de a oferi certitudini „omului rezonabil”, acelui vernünftige Mensch ce se laudă cu pedigree-ul lui cartezian, a ajuns să confirme că înţelepciunea lumii nu este decât slăbiciunea şi nebunia ei, cum avertizase Sf. Paul.
Acestui „om rezonabil”, care se complace în certitudini, îi amintim că expresia comprehensiune, axa centrală a universului său, îşi are originea în lat. comprehendere, însemnând ‘a prinde cu mintea’, şi are ca rădăcină verbul prehendere – de unde şi rom. a aprehenda – ‘a atinge, a prinde’. Termenul sintetizează perfect iluzia raţiunii de a lua efectiv în posesie o lume de semne prin prinderea de sens. Mirajul posesiei a întors activitatea comprehensivă înspre exterior, scoţând în afara fiinţei întregul scop al acţiunii noetice. Dacă mai adăugăm şi că prehendere înseamnă şi ‘a prinde rădăcini’, vom înţelege poate mai bine că pentru omul lui Platon, care ancora lumea în tărâmul ideilor, iluzia rămâne singurul martor al faptului că generalul sur-prinde repetitivitatea particularului. Dar dacă între general şi particular, între idee şi realitate nu este un semn de egalitate, ci doar virgula temătoare a agnosticismului? Dacă ideea nu e decât iluzie, iar înţelepciunea lumii, nebunia şi slăbiciunea ei? Atunci, desigur, pe culmile cunoaşterii ne aşteptă doar certitudinea că nu ştim nimic: Summa scientia, nihil scire (suprema cunoaştere este de a nu şti nimic), cum spunea miticul fondator al esoterismului modern, Christian Rosenkreutz. În numele acestui adagiu spus in lectorium rosicrucianum, gândirea magică a subminat mereu şi constant despotismul gândirii epistemice, luptând cu pretenţia ei că ideile pot figura o topografie exactă a lumii. Dincolo de cuvintele cavalerului Rosenkreutz stă butada antică: intelligendo nihil intelligant (ce e de ştiut e că nu ştii nimic), atenţionarea pe care Terentius a transmis-o prin alchimistul Agricola şi al său Tractatus de auro omului Luminilor, omului rătăcit pe tărâmul lui prehendere.
De la această clătinare a lumii carteziene îşi începe Wittgenstein discursul de exorcizare a filosofiei de ultimele ei certitudini. Mai întâi, filosoful austriac se întreabă ce a pierdut din vedere omul în goana lui de a prinde un iluzoriu „principiu general”, idealul care „orbeşte în toate circumstanţele ce formează cazuri particulare”? El a pierdut din vedere certitudinea incertitudinii, răspunde Wittgenstein în Über Gewißheit (§ 220), ajungând la aceeaşi concluzie cu a cavalerului Rosenkreutz. Este aceeaşi dubitatio de care vorbeşte mereu omul cartezian, „cel orb la aspecte”, dar care nu reuşeşte sau nu vrea să-i dea importanţa cuvenită. Însă tocmai aici, spune Wittgenstein, în îndoială şi incertitudine stă subiectivitatea noastră, cea care ne spaţializează personalitatea, peştera interioară prin care fiecare rătăceşte căutând sensul lumii lui – sens care, în mod necesar, se află „în afara lumii”.
Produs al tehnologiilor cognitive, omul lui Wittgenstein este exemplul îndoielilor care produc haosul subiectivităţii, un haos adus de Wittgenstein până în centrul de interes al filosofiei: „Când filosofezi trebuie să te cobori în Chaos şi să te simţi bine acolo”. A filosofa devine astfel o exorcizare de demonii numiţi certitudini, o coborâre ca în clasicul descensus ad inferos în interioritatea fiecăruia, pentru a clădi acolo, pe ruinele conceptelor prefabricate, o fenomenologie a subiectivităţii, o lume privată, singura care contează până la urmă la nivel individual. Căci toată filosofia lui Wittgenstein are în centrul ei individul, pe cel care strigă fără a fi auzit: „Eu sunt lumea mea” (Tractatus..., 5.63)!
Din triumful îndoielilor asupra certitudinilor se aude vocea care se află într-o relaţie nemediată cu haosul interior, cu sinele. E vocea care nu poate spune însă nimic coerent despre sine. În faza Cercetărilor filosofice, această voce era pentru Wittgenstein însăşi abrevierea subiectivităţii, mereu adusă să depună mărturie despre participantul la multiplele jocuri de limbaj, despre „sinele pe care lucrează filosofia”. Un sine care, atunci „când filosofăm, ajunge în cele din urmă la punctul în care ar vrea să scoată doar un sunet nearticulat” (Philosophische Untersuchungen, I, § 261).
Din perspectiva jocurilor de limbaj, multiple şi suprapuse, sinele nu este decât un turn Babel, un loc în care logosul originar a eşuat, pierdut printre multiplele limbaje individuale. Nu mai există nicio resursă de înţelegere aici, niciun ecou de discurs raţional. După exorcizarea certitudinilor, din certitudinea numită om nu mai rămâne decât limbajul care se spune singur pe sine. În acest haos interior, în care căzut este logosul, suntem chemaţi să coborâm când filosofăm. El nu diferă esenţial de haosul în care propusese Nietzsche să coborâm pentru a face să răsară de acolo steaua, geniul, „noul Moise”: „Adevăr vă spun vouă: e nevoie să aveţi în sinea voastră haosul pentru ca să se poată naşte o stea dănţuitoare” (Also sprach Zarathustra, I, 5).
Şi haosul lui Nietzsche era unul interior. Diferenţa? La Nietzsche, haosul este o limitare etică, dincolo de care pândeşte capcana robiei morale, condiţia în care vieţuieşte „ultimul om”. La Wittgenstein (II) este un haos nesfârşit, esenţa cea mai pură a subiectivităţii noastre. La Nietzsche, el era motiv de evadare, de speranţă, de aflare de drum spre îndumnezeire, la Wittgenstein nu e decât resemnare şi îndemn la ascultarea jocurilor de limbaj, singurele care mai pot elibera semnificaţii despre sine: „Care este ţelul tău în filosofie? – Să-i arăţi muştei ieşirea din sticla cu muşte” (Philosophische Untersuchungen, I, § 309). Unde sticla cu muşte figurează expresia metaforică a conştiinţei. O conştiinţă demistificată, adusă la nivelul subiectivităţii, în care se zbate închisă ermetic gândirea. Căci, nu-i aşa?, „Gândirea omului se desfăşoară în interiorul conştiinţei, într-o închidere faţă de care orice închidere fizică este ceva ce stă deschis în faţa ochilor”.
În paranteză fie spus, m-am întrebat mereu care a fost reflexul cultural din care s-a născut la Wittgenstein metafora aceasta, a gândului închis ca o muscă în sticla conştiinţei. Concluzia la care am ajuns poate părea cel puţin ciudată, dar vă invit să priviţi comparativ un scurt pasaj din Sf. Augustin:
„Iată-mă cum zbor ba ici, ba colo, pe câmpiile memoriei mele, prin peşteri şi prin caverne fără de număr, pline ochi de nenumărate feluri de lucruri; prin imagini, cum sunt cele ale tuturor corpurilor, ori prin reprezentările lor, aşa cum sunt artele, ori prin nu ştiu ce noţiuni şi însemnări, cum sunt cele ale simţămintelor sufletului meu, pe care memoria mea le păstrează chiar şi atunci cînd sufletul meu nu este încercat de ele, deoarece în suflet există tot ceea ce există şi în memorie. Peste toate acestea alerg şi zbor, ba ici, ba colo, ba chiar pătrund în ele, atât cât pot, şi nu-mi găsesc nicăieri aleanul. Atât de mare este puterea memoriei, atât de mare este puterea vieţii în omul acesta viu, care trăieşte ca să moară [...] Voi trece şi dincolo de memorie. Dar unde te voi afla pe tine, cu adevărat bunule şi dulcele meu deplin, unde te voi afla? Căci, dacă te aflu dincolo de memoria mea, nu-mi mai amintesc de tine. Şi atunci, cum te voi mai afla, dacă nu-mi mai amintesc de tine?” (Confess., X, 17).
Aşadar, mintea care aleargă peste tot şi „zboară – cum spune Sf. Augustin – ba ici, ba colo” este închisă la Augustin în spaţiul memoriei. Pasajul putea, opinăm noi, să-i inducă lui Wittgenstein comparaţia cu musca gândului închisă în sticla conştiinţei. Ipoteza unei influenţe augustiniene la Wittgenstein, cel puţin la nivelul resortului imagistic, nu mai pare atât de excentrică dacă reamintim că filosoful austriac îşi deschide Cercetările filosofice tocmai cu un citat din Confesiunile Sf. Augustin! Şi chiar dacă Augustin este adus în Cercetări doar ca să ilustreze teoria platoniciană, combătută de Wittgenstein, a limbajului investit cu capacităţi de reprezentare şi generalizare, este evident că autorul Cercetărilor filosofice avea o relaţie specială cu teologul creştin şi că i-a citit atent opera, poate chiar în latină.
Sub greutatea acestui mister iraţional, care este subiectivitatea, toate certitudinile cartezianismului se descentrează şi se năruie. În primul rând, cogito devine transcripţia lui eu nu ştiu ce gândesc. Căci: „Este corect să se spună ‘Eu ştiu ce gândeşti’ şi fals ‘Eu ştiu ce gândesc’” (Philosophische Untersuchungen, I, § 222). Rămas captiv în apăsătoarea subiectivitate, gândul alterează nu doar procesul de a cunoaşte, dar şi pe cel de a crede, care devin la Wittgenstein simple expresii verbale despre ceea ce fiecare crede că el cunoaşte, respectiv, crede că el crede. Rezultatul este un univers al propoziţiilor, nu al conceptelor, al cuvintelor, nu al ideilor. Un univers exorcizat de certitudini în care cuvintele aleargă mai iute decât semnificaţia, iar realitatea întârzie mereu la întâlnirea ei cu ideea, pierdută în multiplele jocuri ale limbajului, tăcerea fiind unul dintre ele. Evident, aici filosofia nu mai poate sau nu mai are ce să demonstreze. Dezbărată de pretenţiile ei călăuzitoare, ea nu mai este decât un limbaj în căutare de cuvinte, „al cărei rezultat nu este de a produce propoziţii filosofice, ci de a le reda claritatea” (Tractatus..., 4.112). O filosofie pe care Samuel Beckett, admiratorul lui Wittgenstein, şi-a fundamentat teatrul absurdului, aducând pe scenă, împreună cu Eugen Ionescu, cu Arthur Adamov şi Jean Genet realitatea exorcizată de certitudini, realitatea în care „adevărul este un fel de nevroză”, cum conchide Ionescu în Le Piéton de l’air. Nu putem vorbi însă de anti-teatru aici, aşa cum nici la Wittgenstein nu putem vorbi de o anti-filosofie, ci de explorarea artistică a iraţionalităţii fiinţei umane. A acelui om obişnuit care, cum spune Wittgenstein, „se trezeşte când întâlneşte o minune. Ştiinţa nu face decât să îl trimită să doarmă din nou”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius