Cu trangavanul pe arterele Capitalei

[Bucuresti]

Vechile mahalale ale Bucureştiului

Documentar 

Violeta Ion 

Sâmbătă, 4 decembrie 2010

http://ziarullumina.ro/documentar/cu-trangavanul-pe-arterele-capitalei

Când tramvaiul apare pentru prima dată în Bucureşti, cei mai mulţi oameni se revoltă. Ce-o mai fi şi asta? Spiritul înnoirii trece însă peste capetele lor cu viteza fulgerului. Calul care trage tramvaiul pe linie (milos, Caragiale spunea că e o barbarie) este înlocuit de tramvaiul electric care merge de la Obor la Gara de Nord.

Să ne întoarcem puţin la stăzile Bucureştiului din anii 1500. Căile de acces în Bucureştiul abia înfiripat erau limitate la patru drumuri mari, înconjurate de uliţe. Deasupra gropilor se aşezau "urşi", adică trunchiuri de copac care l-au mirat pe călătorul francez Pierre Lescalopier, venit în vizită în 1574, spunând că nu a mai văzut nicăieri aşa ceva. Drumurile acoperite cu bârne erau numite "poduri". Unul dintre ele, numit Podul Târgului de Afară, era Calea Moşilor de mai târziu. Alt pod era numit Podul Şeban Vodă, actuala Cale Şerban Vodă, numită aşa după construirea Beilicului de către Alexandru Ipsilanti în 1776, care găzduia turcii veniţi la împărăţie. Mai erau Podul Calicilor şi Podul Mogoşoaiei. Podul calicilor era denumit aşa pentru că străbătea mahalaua calicilor spre apus, actuala Cale a Rahovei. Calicii erau acei sărmani ai soartei: leproşii, ologii, cerşetorii, şchiopii, ciungii care au fost izgoniţi din centrul oraşului, dar care reuşeau să se gospodărească şi să supravieţuiască ajutând cărăuşii care treceau pe acolo cu caravanele încărcate.

Trăsurile de Herasca

Din secolul al XVIII-lea, pe Pod se stabilesc tot mai mulţi boieri din neamul Dudeştilor şi Brăiloilor, formând mahalaua "nouă", tot ei dând numele nou de Podul Caliţii, spre deosebire de mahalaua veche care forma partea dinspre Biserica Albă şi Drumul Mehedinţilor, rămasă cu denumirea de Podul Calicilor. Dar îmbunătăţirea drumului boierilor a făcut ca acesta să fie mai circulat de cărăuşi şi de călători, iar celălalt pod al calicilor a fost părăsit de aceia care îl locuiau din lipsă de mijloace de trai, fiind înlocuiţi de postăvari.

Până în 1872, bucureştenii mergeau cu trăsurile trase de cai, printre care cele mai renumite erau Trăsurile de Herasca, nume dat de locul de staţionare, peste drum de Biserica "Sfânta Vineri". Acolo unde azi aşteptăm tramvaiul, oamenii închiriau trăsuri şi printre ei erau şi unii mai înstăriţi care şi le puteau permite pentru drumuri mai lungi. Aceste trăsuri care mergeau în mahalale nu aveau însă voie să circule în centrul oraşului, acolo existând trăsuri luxoase pentru cei mai bogaţi.

Ideea modernizării vine cam în aceeaşi perioadă când o societate engleză instalează pe străzi liniile de fier pe care să circule tramvaie trase de cai.

George Potra descrie cu mult umor, prin gura lui D. Teleor, această perioadă: "În fine, după multă trudă, într-o zi frumoasă de mai, se zăreşte pe Calea Moşilor un vagon galben cu imperială deasupra. Pe vagon scria: The Bukarest Tramways. Conducătorii erau români, dar inspectorii străini, toţi aveau uniforme şi şepci roşii. Vă închipuiţi surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vază tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea "Traivan", "Trangavan", "Tranca-fleanca"".

Artistul cupletist Romanescu, soţul dintâi al marii noastre artiste Romaneasca, cânta la Dacia cu mult succes o şansonetă, "Trangavanu", care aducea în toate serile multă lume. Un poet amator, Mavrus, a scris o bucată în versuri: "Ţăranul şi Trangavanul", destul de reuşită ca ea să fie dată de Ştefan Velescu elevilor de la Conservatorul de declamaţie ca s-o recite la examenele de final de an. Cum vedem, tramvaiele produseseră un fel de revoluţie în spirite, ele erau preocuparea tuturor.

Imperiala tramvaielor era o frumuseţe şi tinerii craidoni găsiseră mijlocul să treacă de câte o sută de ori pe la ferestrele de la etajul 1 al dulcineelor, cărora le putea arunca bilete şi flori în odaie. În schimb ei primeau ocheade, semne cu batista, cu mâna. Era o plăcere să vezi lucruri de acestea mai ales pe înnoptate. Pe imperială se făcea curte chiar şi pe loc : te aşezai d-ta crai de cupă, sau crai de ghindă, cu ghete ascuţite la vârf cu pantaloni largi jos, cu cravată prăzulie, lângă o damă pe care o călcai pe picior etc., etc. Era tare nostim. Câte un chefliu cădea de la imperială când cobora. Era mai nostim.

Realitatea "absurdă şi barbară"

În 1893 se instalează linia electrică pentru tramvai, după multe tergiversări, care mergea de la Cotroceni la Obor. Vagoanele aveau uşi pe ambele părţi şi erau mai spaţioase spre deosebire de cele trase de cai. Paul Emil Miclescu descrie perioada din amintirile personale depănate în cartea "Din Bucureştii trăsurilor cu cai": "Ca întotdeauna, progresul nu s-a instaurat pe nesimţite, fără frecături, fără împotriviri şi fără lupte. Odată cu el s-a ivit şi nelipsita-i soaţă vitregă, otrăvită şi cicălitoare: infama reacţiune care, cu forţele ei oculte, l-a urmărit din umbră ca să-i taie avântul şi să-i zădărnicească iniţiativele. Infama reacţiune s-a încuibat la numărul 24 în casa şi în persoana lui "Mănescu". (…) În realitate, venise să-şi asigure adeziunea tatălui meu la o acţiune colectivă de protest împotriva iniţiativei trâmbiţate de mai multe zile în presa de propagandă guvernamentală, iniţiativă pe care el o clasifica "absurdă şi barbară", de a se aduce tramvaiul în tihnita şi prea îngusta noastră stradă. (…) Dar pe când umbla din casă în casă să strângă iscălituri pe jalbele lui, progresul îşi urma cursul, căci, odată stârnit, nu-l poţi trage înapoi cu una cu două. Începură să apară echipe de oameni având felurite îndeletniciri mai mult sau mai puţin tehnice, înarmaţi cu jaloane văpsite în alb şi roşu şi cu lunete prin care măsurau cu privirea lor iscoditoare şi indiscretă toate amănuntele străzii noastre".

Obor - Gara de Nord

Acelaşi Miclescu mai scrie: "Apoi veniră camioane grele din care se descărcau cu tărăboi infernal şine, traverse, tuburi, cabluri şi alte diverse fierării; se desfundară pavajele ca să se aşeze calea tramvaiului şi pe alocuri stâlpi de fontă mari şi grei, care abia îţi mai lăsau loc să treci pe trotuare.

În faţa unei asemenea provocări, Mănescu, din ce în ce mai obsedat, îşi ducea înainte lupta, sumbru şi febril, urcând treptele ierarhiei administrative până la oameni ajunşi la putere, pe care niciodată n-ar fi voit să se umilească a-i solicita. Pe când se consuma astfel, ziarele nu pierdeau nici un prilej de demagogie din toate câte le oferea tramvaiul "Obor - Gara de Nord".

Cele ce ţineau cu partidul la putere ridicau în slavă virtuţile guvernului iniţiator şi gloria epocală a realizării în curs. Zelul lor bombastic umfla importanţa evenimentului chiar şi până la nivel internaţional, subliniind, de pildă, că de aici înainte "nu vei mai avea decât să sări odată din tren în tramvai şi din tramvai iarăşi în tren, ca să ajungi de la Paris direct la Olteniţa!"

Pe una din scenele Capitalei se juca cu mare succes o epocală revistă de actualităţi cu titlul sugestiv şi atrăgător: "Obor - Gara de Nord", iar presa opoziţiei, după ce îşi uzase toate armele ei cele mai veninoase şi perfide pentru a compromite societatea tramvaielor şi pe exploatatorii ei, începuse să capituleze din lipsă de muniţii, pornind să caute alte noi subiecte de ponegrire şi şantaj. În sfârşit, veni şi ziua solemnă în care, undeva în mahalaua Oborului, un ministru cu joben pronunţă o scurtă alocuţiune înşirând cu emfaza cuvenită toate clişeele de rigoare specifice inaugurărilor: tăie cu foarfece de argint oferită pe pernă de catifea roşie o simbolică panglică tricoloră întinsă de-a curmezişul căii, şi cel dintâi tramvai, împodobit cu pavoaz de sărbătoare, se avântă în acordurile fanfarei şi aplauzele mulţimii în lunga lui călătorie de du-te-vino pe şine, dintr-un capăt în celălalt al Bucureştilor."