Andrei Oișteanu a ajuns la cea de a patra ediție a uneia dintre cele mai interesante cărți ale sale: Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură (Editura Polirom). Noul volum are peste 700 de pagini. Prima ediție (2010) avea „doar“ 500. Este o versiune „revăzută, adăugită și ilustrată“. Autorul se referă în capitolul final (11) la scriitorii contemporani mai pe larg decît o făcuse la prima ediție. Nu ilustrațiile în plus adaugă multe pagini cărții, deși ele sporesc de la 71 la 93, nici notele copioase, chiar dacă și ele cresc, la partea a doua a sumarului, de la 479 la 726, deci cu peste 50 la sută. În mod folositor, extinderea cea mai însemnată se face pe seama conținutului.
Atractivitatea noii ediții este pe măsura celor anterioare, adică foarte mare. Contribuie la asta și stilul autorului, foarte relaxat, dar în mod sigur și mulțimea și calitatea informațiilor, ineditul acestora. Oricine a frecventat literatura noastră știe cîte ceva despre legătura unora dintre scriitori și personajele lor cu „miambalul și magiunul“, cum le numea eufemistic Gore Pirgu. Dar Andrei Oișteanu știe totul despre asta (și ceva pe deasupra, de unde extinderea volumului). Astfel că, deși cercetarea lui este serioasă și amănunțită, ea se parcurge cu ușurință și plăcere, cele 700 de pagini trec aproape prea repede, lăsînd regretul că s-au încheiat, așa cum se întîmplă cu orice carte valoroasă. În această privință, a dimensiunilor cărții, vorba unei doamne dintr-o anumită etnie, pe care o cita frecvent regretatul George Bălăiță – „de lungă, poa’ să fie cît de groasă“ – se potrivește perfect.
Și în lucrarea lui Andrei Oișteanu, citatele care asociază drogul cu domeniul erotic, afrodisiacele în special, sînt bine alese, savuroase de la Cînticul de rușine despre pezevenghea lui Ion Barbu care se constituia ca „doftoriță la moșnegi“ ca să-i „împiciorongească“, „piciorul“ fiind, firește, cel de-al cincilea membru din cele patru. Nu toate pasajele au o legătură directă cu narcoticele. Unele se referă tocmai la trezirea din leșinuri reale sau simulate. Autorul descrie cu precizie „sărurile antileșin“ de la jumătatea secolului al XIX-lea, indispensabile unei domnișoare/doamne delicate care manifesta simptome de „năbădaică“. Acesta ar fi fost o sare: carbonat de amoniu – (NH4)2CO3 – aromatizat cu camfor și fenol, și avînd miros puternic, consideră Andrei Oișteanu. Trebuie să adaug: de fapt mirosul apărea pentru că numita sare se descompune ușor în amoniac gazos cu miros neplăcut (NH3) și CO2. Secolul nostru a prefăcut „sărurile antileșin“ în mai practicul agent de dospire și l-a botezat E503, unul dintre E-urile inofensive, cu 5 în față.
Iată cîte lucruri interesante pot fi găsite pornind de la un mic pasaj, chiar puțin depărtat de tema propriu-zisă. Tot off-topic, dar savuros, este leacul pentru trezirea din leșin (cînd năbădaica vine) a femeilor, după Matei Milu: Să aibă bărbatul un biciu bun la sine/ Și la cur să-i deie una sută bine. O sută par cam multe, dar sigur că depinde și de pacientă.
De mare interes este capitolul 5, Prozatori. Perioada interbelică, ce începe cu observația că stupefiantele sînt destul de prezente în viața personajelor prozei din acea epocă. După război, în perioada comunistă, chiar dacă o mai fi continuat consumul, tăcerea s-a lăsat adîncă peste aceste substanțe și obișnuiții lor. Personajele au început să se drogheze cu sloganuri sau, eventual, cu „puterea și adevărul“. Societatea românească permisivă și epicureică din interbelic a fost nu numai raiul toxicomanilor, dar și al literaturii. Perioada aceasta este tratată și în capitolele următoare (6-10) pe 245 de pagini, poate cele mai atractive ale volumului. Pentru ca la capitolul final 11 (De la Cărtărescu la Codrescu) să se sară direct la contemporani. Deceniile de comunism au reprezentat, vorba cîntecului, o narcoză pentru chiar tema narcoticelor. Altfel zis, sub comunism nici „iarba“ nu creștea.
Volumul reeditat acum de Andrei Oișteanu poate fi doar o etapă pentru o carte susceptibilă la noi adăugiri. Ne aflăm după treizeci de ani de libertate care au îngăduit experiențe variate în domeniul narcoticelor. Iar cărțile care încă nu s-au scris pentru a sintetiza și a transfigura aceste contacte cu periculoasele și atrăgătoarele substanțe se vor scrie cu siguranță. Poate și alte categorii de artiști de la noi: muzicieni, pictori, actori, regizori vor putea să-și ia îndrăzneala de a ne relata dulcile sau amarele lor extaze. Iar dacă ei nu au supraviețuit întîlnirii, atunci biografii lor. Pentru toți aceștia, condeiul neobosit și plin de vervă al lui Andrei Oișteanu mi se pare a fi gata să sistematizeze tot ce este de știut. De altfel autorul înșiră nume și titluri pe care nu a avut răgazul să le descrie în specificul și diferențele lor.
Chiar și limbajul a evoluat în sensul numirii nuanțate a acțiunilor cu frecvență mereu în creștere: a trage pe nas a-și băga în venă, biluțe, a băga un cui, iarbă, a băga bani în pill, a înghiți calmantul etc. Doar cu ele, Andrei Oișteanu ar putea scrie încă un capitol. Deocamdată să ne bucurăm de cele 11 existente și să-l felicităm pe autor.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius