Cu dusmanul nu se sta de vorba

[altmariustotal ortodox]

Unii creştini zic frecvent: "Inapoia mea, satano!"

- Arhim. Arsenie Papacioc: O mare greşeală este ca, atunci când eşti ispitit vizibil, să-l blestemi pe dracul, să dialoghezi cu el. El este bucuros că-l consideri. Trebuie desconsiderat, că nu-i o putere, e un tolerat. Cu duşmanul nu se stă de vorbă. Roagă-te lui Dumnezeu, că puterea Numelui îl goneşte: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi de o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul.

Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.

Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se poate despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să-l poată despărţi pe om de Făcătorul lui.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul. Şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, dar îi dă o întristare care îl face [pe om] să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu deznădăjdui cu nici un chip. Satana poate şti slăbiciunea ta şi te-a înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu s-a şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti multmilostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.

Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească, şi marile tale căderi rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta, inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacăi te-ai noroit, că, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi din prudenţă nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă, ca un mare aparat de reacţie, acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie... Dacă eşti vesel, inima se desface şi ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă. Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu, chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: Vom veni cu Tatăl şi lăcaş la el ne vom face (Ioan 14, 23). Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele, şi ochii, şi urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle.

Nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor cu raţiunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic - o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este «ceva» drac aici!" Şi nu acceptaţi.

Bunăoară, ştii că Psaltirea este foarte bună şi te apuci să o citeşti din scoarţă în scoarţă. Lipsă de dreaptă socoteală! S-a constatat că diavolului nu-i prea place cititul la Psaltire. Eu recomand o catismă la 24 de ore... Altfel te bagi singur la adânc şi dai o bătălie... Poţi să birui, dar să ştii să înoţi, să ştii să birui. După ce îşi termină rugăciunea aceasta după tipic, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l ţină prezent. Dacă ai rostit un Tatăl nostru, dacă ai citit un Paraclis şi un Acatist e foarte bine... Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunoştinţă, pentru a se înţelege, e prezenţa continuă a inimii. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea pot să spun că: orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune.

Suspinarea însă nu îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată fiinţa ta: „Of, Doamne!", şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de zece ori Tatăl nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis repede. Nu aceasta înseamnă câştig duhovnicesc: „Am zis multe!" Ştii ce faci după ce zici multe: „Doamne, am zis... şi am depăşit pe mulţi!"

O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. M-a întrebat cineva de câte ori să zică rugăciunea, după ce un alt părinte îi recomandase să o spună de 1000 de ori. I-am răspuns: „Să zici o dată şi să nu mai termini!" Iar cuiva care m-a întrebat: „Câte metanii să fac în 24 de ore?", i-am răspuns: „Ai libertatea să faci câte poţi! Dar să faci."

Parintele Arsenie Papacioc

Articol preluat din cartea "Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire"