Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri, probleme, strâmtorări. Omul are necazuri şi de la cei din jurul lui, şi de la întâmplări ale vieţii, dar şi de la sine însuşi. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul faţă către faţă. Există multă suferinţă, multă durere!
Ingăduiţi-mi să spun aici ceva ce poate am spus şi altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Şi ofere ajutorul la vremea pe care o ştie doar El.
Noi, oamenii, cu sensibilitatea noastră omenească suferim atât de mult, pătimim mult când sufletul nostru vede toate acestea! Dumnezeu - care nepărtinitor fiind, nu încetează să fie Făcătorul tuturor acestor făpturi care suferă şi de aceea, din acest punct de vedere, nu poate să fie pasiv - cum este cu putinţă să vadă toate acestea şi să nu ne înţeleagă şi să nu înţelagă ce ni se întâmplă? Noi ne putem pune în locul celuilalt. Uneori, ca om îi spun celui de lângă mine: „Uite, te înţeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău". Dumnezeu, cu mult mai mult este înlăuntrul sufletului nostru, înlăuntrul suferinţei noastre, le ştie bine pe toate acestea şi mai mult, le are în mâinile Lui şi cu o privire poate să Ie pună în ordine, să le alunge. Totuşi, cu toate că le vede, le lasă să existe.
Omul strigă, urlă, uneori mai puţin, alteori mai mult, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Odată se roagă când strigă, altă dată scoate doar un simplu strigăt. Omul simte că Dumnezeu tace, nu aude, nu răspunde. Astfel, continuă să simtă durerea, să sufere. Prin urmare, pe de o parte avem realitatea aceasta că oamenii suferă, iar pe cealaltă, o altă realitate, aceea că Dumnezeu tace.
Cât aş dori, cât v-aş ruga - chiar dacă suferim, chiar dacă suntem doborâţi, chiar dacă în câteva rânduri lipsa de răbdare ne duce la deznădejde, la calea fără de ieşire - ca toţi să privim lucrurile astfel: cu cât este mai mare durerea, strâmtorarea, tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credinţa noastră în El, nădejdea, încredinţarea că Dumnezeu vede, aude, pricepe şi că nu va lăsa lucrurile neschimbate.
Dacă mă întrebaţi, cred că aici este toată taina. Problema nu este să se întâmple ceea ce vrem. Ce vrea unul care suferă? Să nu sufere. Ce doreşte unul care simte durerea? Să n-o mai aibă. Dar nu este aceasta problema. Importanţa constă în faptul că Dumnezeu prin acestea rânduieşte ca omul să înveţe lecţia pe care o are de învăţat.
Dumnezeu, cu toate că are sensibilitate, dacă-mi este îngăduit să spun aşa, simţire dumnezeiască şi le sesizează pe toate, cu toate acestea, acceptă să vadă făptura Lui chinuindu-se, pentru că prin acestea vrea să ne îndrume să învăţăm lecţia şi nu să scăpăm de ceea ce ni se întâmplă. Aşadar, aceasta este învăţătura: cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent. Cu cât parcă se pierd toate, cu cât nu există nădejde in nici o parte, cu atât mai mult Dumnezeu este prezent şi intervine în chip nevăzut, tainic. Nu ne descoperă nouă acest lucru, dar lucrarează în sufletul omului, conform cu credinţa şi nădejdea, cu starea fiecărui om.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Taina suferintei, Editura Binzatina
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius