Se anunța o zi de sărbătoare încă din tren, care invitase la bord două cete de colindători, care mai de care mai gălăgioși și mai pofticioși să vestească Sărbătorile sau... să facă un ban grămadă. Când urătorii coborau la următoarea stație pentru a aștepta un tren de întoarcere, gigantul de pe șine se urnea imediat și continua să-și târâie tonele prin ținutul Transilvaniei.
La capătul unei călătorii de mai bine de 5 ore, pe 22 decembrie, undeva în jurul orei 15:30, am pășit pe peronul gării centrale din Sibiu, fosta capitală europeană din 2007. Era o clădire impunătoare, care anticipa orașul pe care-l ținea în spate: ordonată, sobră, dar totuși irezistibil de frumoasă. Exact ca Sibiul!
Prima atracție care ne-a ieșit în cale (după superba gară, evident) a fost Capela "Sfânta Cruce". Mititică, dar cochetă, se ferecase pentru a nu lăsa frigul deja înțepător să-i pătrundă în incinta protectoare. Așadar, doar i-am făcut cu mâna și am mers mai departe.
Dar nu prea departe, ci la 3 străzi distanță, pe stânga, imediat pe Constituției. Aici, captivă între două blocuri gri, trăiește o superbă sinagogă.
De cum o zărisem pe internet, înainte să părăsesc Bucureștiul, mi-am dorit s-o cunosc îndeaproape. Deja îmi imaginam o experiență asemănătoare celei din Brașov. Acum o aveam în față, dar și dânsa, asemeni capelei de la gară, era ferecată. Nu-i bai, imediat am zărit orarul de vizitare și mi-am zis că, a doua zi, mă întorc. Din păcate, nici duminică dorința nu mi s-a împlinit. După ce m-am tot învârtit în jurul sinagogii, în speranța că voi putea intra, cumva, în curte, unde trebuia să mă adresez dacă voiam s-o vizitez, am găsit un număr pe internet al comunității evreiești din Sibiu și, după ce am trecut prin același interogatoriu cu 4 persoane diferite (toți mă întrebau, speriați, cine sunt și eu tot le-am zis că-s un turist), am aflat că sinagoga (și toate celelalte din țară) se pot vizita de-abia după 4 ianuarie 2013. Cine mă pusese să vin în Sibiu în perioada Sărbătorilor?
Am plecat dezamăgită, dar m-am înveselit repede când, la capătul străzii Constituției, colț cu Bulevardul Corneliu Coposu, am dat cu ochii de Bastionul Haller.
Deja Sibiul începea să arate de ce a fost capitală culturală, de ce e atâta lume îndrăgostită de el și a fost de-ajuns să-i văd un cot, ca să-mi doresc să mă întorc în timp, pe lângă zidul său care a înmagazinat mai multe amintiri decât ar putea ține minte, vreodată, un om. Așadar, am continuat explorarea pe Bulevardul Corneliu Coposu până în dreptul Turnului Gros, pe care l-am ocolit, și imediat pe dreapta am urcat spre... Turnul Dulgherilor.
Ajunsesem pe strada Cetății, o fâșie de Sibiu coborâtă parcă din cărțile de istorie. Aici mai sunt de văzut două turnuri (Olarilor și Archebuzierilor/Pânzarilor), dar pe mine m-a cucerit mai mult... Strada Bedeus. În trepte.
Chiar în dreptul ei, am continuat plimbarea pe strada Papiu Ilarian, iar la capătul acesteia am dat de strada Nicolae Bălcescu (un fel de Republicii din Brașov). Am cotit dreapta și ne-am îndreptat direct spre Piața Mare, nu înainte de a arunca un ochi într-o curte interioară...
În așteptarea întunericului care să transforme Piața Mare și sezonierul târg de Crăciun (motivul principal pentru care veniserăm în Sibiu) într-o feerie de culori și bucurie, am pășit, timizi, în Biserica Romano-Catolică "Sfânta Treime". Deși era foarte întunecată, câteva lumini accentuau amvonul, altarul și câteva coloane, ajutând practic vizitatorul să găsească rapid punctele cheie, care să-l cucerească și să-l determine să zăbovească.
Pe noi, ne-a mai determinat ceva ca să nu plecăm prea repede. Orga, făurită de Karl Hesse din Viena și instalată în 1860, tocmai făcea câteva vocalize. Ne-am așezat cuminți pe o bancă și ne-am lăsat pradă magiei tuburilor care răsunau, într-un joc fermecat al notelor. Nici că se poate să nimerim mai bine, cu doar 2 zile înainte de Crăciun...
Ne-am clintit de-abia când orga, obosită după recitalul excepțional, a amuțit. Magia luase sfârșit, dar momentul aproape ireal va rămâne, mult timp de acum înainte, în cufărul cu amintiri. Când am părăsit deja draga noastră biserică sibiană, ne-am teleportat imediat în dreapta, într-un muzeu. Dar nu orice muzeu, ci faimosul... Brukenthal.
Eu îl mai explorasem acum câțiva ani, dar pentru Ionuț a fost o premieră. Am fost încântați de organizarea ireproșabilă: portarii amabili care știu unde să te îndrume, vizitarea fluidă asigurată de indicatoare și supraveghetoare, domnul de la casa de bilete, care ne-a făcut o prezentare scurtă a tot ce putem vizita, existența unei garderobe unde poți să-ți lași lucrurile în siguranță, luând cheia cu tine, camerele video care nu scăpau niciun unghi sau amenajarea expoziției de tablouri recuperate de la comuniști, cu fiecare operă în prim-plan și, în rest, beznă, ceea ce asigura o mai bună admirare a creației decât în modul clasic, când becurile te determină să te tot învârți până găsești un unghi bun de unde poți cuprinde cu privirea tablourile.
Din păcate, nu vă pot arăta imagini dinăuntru, pentru că taxa de fotografiere era prea mare pentru bugetul pe care ni-l permiteam (vezi la finalul articolului). Însă vă pot spune că nu regret că m-am plimbat prin odăile, mai mici sau mai mari, ale unui baron. Printre tablouri aproape ireale, de zici că-s poze, nu picturi!, zărești câte o sobă frumos sculptată, un tapet lucrat cu migală sau un mobilier dichisit (de exemplu, un dulap cu foarte multe sertare, compartimentate în pătrate mici folosite pentru colecționarea monezilor; ar fi bun și azi pentru păstrarea unei bucăți de ciocolată/zi/compartiment - o bucurie atât pentru copii, cât și pentru dietele femeilor). Când am ajuns la tablourile pictorilor olandezi, celebre pentru nudurile de femei durdulii, mi-am amintit de ce zicea Rubens și nu mă pot abține să nu vă spun și vouă, acum: "Nu există femei grase, ci vopsea prea puțină". Că tot vorbeam de diete, ăsta cred că era complimentul perfect pentru doamnele vremii. Le puteți admira în toată splendoarea și deloc pudice, la Muzeul Brukenthal.
Tot aici, am vizitat Lapidariumul transilvănean, unde m-a impresionat un epitaf îmbrăcat în foiță de aur. Aici se puteau face poze în voie.
Eu îl mai explorasem acum câțiva ani, dar pentru Ionuț a fost o premieră. Am fost încântați de organizarea ireproșabilă: portarii amabili care știu unde să te îndrume, vizitarea fluidă asigurată de indicatoare și supraveghetoare, domnul de la casa de bilete, care ne-a făcut o prezentare scurtă a tot ce putem vizita, existența unei garderobe unde poți să-ți lași lucrurile în siguranță, luând cheia cu tine, camerele video care nu scăpau niciun unghi sau amenajarea expoziției de tablouri recuperate de la comuniști, cu fiecare operă în prim-plan și, în rest, beznă, ceea ce asigura o mai bună admirare a creației decât în modul clasic, când becurile te determină să te tot învârți până găsești un unghi bun de unde poți cuprinde cu privirea tablourile.
Din păcate, nu vă pot arăta imagini dinăuntru, pentru că taxa de fotografiere era prea mare pentru bugetul pe care ni-l permiteam (vezi la finalul articolului). Însă vă pot spune că nu regret că m-am plimbat prin odăile, mai mici sau mai mari, ale unui baron. Printre tablouri aproape ireale, de zici că-s poze, nu picturi!, zărești câte o sobă frumos sculptată, un tapet lucrat cu migală sau un mobilier dichisit (de exemplu, un dulap cu foarte multe sertare, compartimentate în pătrate mici folosite pentru colecționarea monezilor; ar fi bun și azi pentru păstrarea unei bucăți de ciocolată/zi/compartiment - o bucurie atât pentru copii, cât și pentru dietele femeilor). Când am ajuns la tablourile pictorilor olandezi, celebre pentru nudurile de femei durdulii, mi-am amintit de ce zicea Rubens și nu mă pot abține să nu vă spun și vouă, acum: "Nu există femei grase, ci vopsea prea puțină". Că tot vorbeam de diete, ăsta cred că era complimentul perfect pentru doamnele vremii. Le puteți admira în toată splendoarea și deloc pudice, la Muzeul Brukenthal.
Tot aici, am vizitat Lapidariumul transilvănean, unde m-a impresionat un epitaf îmbrăcat în foiță de aur. Aici se puteau face poze în voie.
În biletul pe care l-am achiziționat, am putut admira și curtea interioară a muzeului...
...grădina...
...și o expoziție de hărți vechi, unde mi-a atras atenția o hartă în limba turcă a Turciei asiatice și a Mesopotamiei. De ce tocmai ea m-a atras în mod deosebit? Pentru că nu mai văzusem Marea Neagră marcată astfel:
Când am plecat de pe domeniul familiei Brukenthal (apropo, studiați și arborele genealogic de pe holul de la primul etaj), seara se coborâse peste Sibiu și feeria pe care o așteptam mai devreme se instalase din plin. Vocea lui Marian Râlea (îl știți de la "Abracadabra") răsuna în toată Piața Mare, de pe o scenă unde câțiva copii ar fi făcut aproape orice ca să-l vadă pe Moș Crăciun și să primească multe cadouri.
Piața Mare era gazda Târgului de Crăciun și zeci de căsuțe pline-ochi cu bunătăți (și acum salivez amintindu-mi-le:P) se strânseseră într-o fel de formă ovoidală, pe lespezile vechi dintre Casa Albastră, Muzeul Brukenthal, Biserica Romano-Catolică "Sfânta Treime" și hotelul "Am Ring". Își dădeau coate între ele, disperate să atragă clienții în detrimentul vecinului concurent. De la căciuli la icoane, de la friptane la clătite, de la baloane la globuri sau de la ciocolată de casă la vin fiert, toate gusturile urmau să fie satisfăcute. Nu am rezistat nici noi și am gustat un pic din savoarea târgului (un pic mai mult nu se putea, că ne lăsam tot salariul aici). Ne-am dat seama că, de sute de ani, în esență, locul nu s-a schimbat. Tot vin negustori în piață, cumpărătorii nu rezistă tentației, vânzătorii își mângâie portofelele și clienții - burțile. Piața Mare se preta pentru un Târg Mare. Și l-a avut. Și este fabulos! Și merită să-ți lași banii aici, în schimbul unei bucurii de moment, căci momentul acesta este doar o dată-n an și într-un oraș medieval, poate fi și mai rar, dacă nu trăiești în el.
Mi-a plăcut fooooarte mult Târgul de Crăciun din Sibiu și m-a cucerit, cu adevărat, când l-am privit de la înălțime, din Turnul Sfatului.
Acest simbol al orașului lui Hermann aruncă o privire către cele 4 zări, iar coloana sa vertebrală sunt niște scări înguste, de fapt diabolice, dispuse concentric. Conform unui panou informativ, "etajul 7 oferă o superbă panoramă asupra minunatului oraș Sibiu" și, deși par exagerate, elogiile sunt binemeritate. De aici, am degustat deliciosul Târg și mi-am clătit ochii cu Piața Mică. Iar cu un etaj mai jos, am urmărit mișcările grațioase ale ceasului care datează din 1494! Da, încă funcționează. BINE!
În dreapta, turnul bisericii romano-catolice "Sfânta Treime"
Piața Mică
Machetă la etajul 2
Când am reușit să ne desprindem privirile de la ferestrele turnului, am coborât pe aceleași scări infernale și ne-am strecurat, apoi, pe sub Turnul Sfatului, nimerind direct în Piața Mică.
De aici ne făcea deja cu ochiul Podul Minciunilor/Mincinoșilor, care se împodobise cu o strălucitoare ghirlandă de beculețe.
În ciuda tuturor legendelor care implică, invariabil, aruncări peste balustradă, numele acestui obiectiv-emblemă se leagă, de fapt, de o greșeală de pronunție. În germană, el s-a numit "Liegenbrücke",adică "podul culcat", pentru că nu este construit pe piloane. Această denumire este aproape omofonă cu "Lügenbrücke" (lügen=a minți, minciuni) și se pare că oamenilor locului le-a plăcut mai multă această variantă sau n-au înțeles de la bun început cum se numea podul, așa că din vorbă în vorbă, s-a împământenit numele de "Podul Minciunilor" și așa a rămas până astăzi (sursa: Wikipedia). De pe el, priveliștea nu mai are nevoie de nicio prezentare, mai ales când tabloul sibian este scăldat de lumina caldă a felinarelor...
Din dreptul podului, am mers pe lângă Biserica Evanghelică, am coborât pe o serie de scări și am cotit stânga, spre Pasajul Scărilor. Încă un loc minunat de-al Sibiului. Oare al câtelea deja?
Apoi, am trecut printr-un culoar magic, pentru a ne trezi dintr-un vis și a ajunge în altul. Adică din Piața Huet am revenit în Piața Mică. La câțiva pași distanță, Moș Crăciun tocmai își trăgea sania. Se pare că prichindeii de pe scenă nu se agitaseră degeaba...
UTILE:
* Tarife Muzeul Brukenthal:
20 ron/persoană - vizitare Galeria Europeană (include și curtea interioară, grădina, lapidariumul, expoziția hărților și a tablourilor recuperate după ce au fost confiscate de comuniști)
12 ron/persoană - vizitare Galeria Românească
6 lei/persoană - vizitare Expoziție Gotică (interzis sub 15 ani)
1 leu/persoană - vizitare curte interioară și grădina
120 lei/60 min - taxa foto pentru amatori!
* 1 călătorie cu TurSib: 1,5 lei
* la Târgul de Crăciun: 1 porție de gulaș cu fasole și ciolan - 10 ron; 1 clătită uriașă (200 g) - 10 lei; 50 ml de țuică fiartă - 2 lei; hamburger - 6 lei; shaorma - 10 lei; băuturi Coca-Cola la 0,5 L-4 lei; pălincă 3 lei/50 ml sau 5 lei/100 ml; murături: 49 lei/borcan sau 3 borcane+1 suvenir gratis
* la Diverta din Piața Mare - magneți cu imagini din Sibiu: 5,5 lei/bucată
* Orar vizitare sinagogă (după 4 ianuarie): 9-12; tarif: 3 ron/persoană
* Tarif urcare în Turnul Sfatului: 2 lei/persoană; nu se percepe taxă foto
* dus-întors București-Sibiu (315 km),clasa a doua, InterRegio, cu loc: 127,75 lei
* la nevoie, wc-ul public din zidul spre Podul Minciunilor este foarte ok: foarte curat, modern și tariful este de 0,5 lei
RECOMANDARE:
Dacă tot ești în Sibiu, e musai să faci o vizită la Muzeul Satului și la Grădina Zoologică sau să tragi în piept aer de munte, la Păltiniș.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius