Fac prinsoare că, de fiecare dată când aţi auzit de felul acesta de mâncare, gândul v-a dus la vacanţa petrecută la Parissau la patiseria franţuzească, recunoscută pentru foietajele sale care se topesc în gura pofticioşilor; sau la vreun chef care dă ordine subalternilor să împăturească de dimineaţa până seara straturi de cocă fragedă. Şi asta pentru că o denumire mai franţuzească şi o mâncare „cu ştaif” mai răspândită decât croissantul mai rar întâlneşti. Totuşi, originile acestui corn de origine nobilă sunt atât de incerte încât apariţia lui a fost decretată drept cel mai mare mister culinar din toate timpurile.
Una dintre legendele care circulă despre acest produs de patiserie, notată în Larousse Gastronomique din 1938, istoriseşte cum croissantul (literal, semilună în limba franceză) ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Budapesta, în 1686, când otomanii asediau oraşul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima citadelei, turcii au săpat tuneluri. Brutarii, lucrând noaptea, au auzit zgomotele şi au dat alarma. Invadatorii au fost alungaţi şi brutarilor care salvaseră Budapesta li s-a dat voie să pregătească o specialitate de patiserie în forma unei... semilune, emblema drapelului otoman. Alţi istorici ai gastronomiei sunt de părere că povestea cu tunelurile otomane e adevărată, însă anul e 1683, iar oraşul de pe Dunăre e... Viena!
„Boulangerie viennoise”
Oricum, primele referiri în scris ale croissantului apar în Franţa de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secţiunea „pâini de lux”. Versiunea care a primit cele mai multe voturi din partea istoricilor are drept protagonistă cea mai cunoscută patiserie din Paris, „Boulangerie viennoise”. De altfel, micul dejun al Mariei Antoaneta (foto) a fost suspectat că ar fi conţinut şi câte un „croissant” („un soi de pâine pe care obişnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).
Reţeta, care s-a păstrat până acum neschimbată în esenţă (cu mici variaţiuni în funcţie de continent), ar putea fi enunţată cam aşa: o pastă de praline, migdale sau ciocolată este pusă în mijlocul unui aluat rulat bine şi copt. În Franţa şi Spania, croissantul e vândut de obicei fără umplutură şi servit fără ados de unt. În Lisabona, croissantul e ceva mai nepretenţios, straturile de cocă fiind parcă mai puţine, însă foarte galbene de la untul folosit fără rezerve. În Statele Unite, însă, umplutura e nelipsită, cornurile de acest fel fiind adesea deghizate în sandwich-uri umplute cu şuncă şi caşcaval sau feta, ori spanac. În unele ţări din America Latină, această specialitate este servită alături de cafeaua de la micul dejun sau la merienda (varianta latino a ceaiului de la ora cinci). Chiar şi în îndepărtata Japonie se pot servi aceste cornuri – aici au crusta dulce (de obicei, din ciocolată). Un lucru e clar, însă: cel mai rafinat croissant îl veţi găsi însă tot la braseriile de pe malul Senei.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius