Critică şi cultură

[altmariuspress]

Editorial:
Critică şi cultură de Nicolae Manolescu

http://www.romlit.ro/critic_i_cultur Mario Vargas Llosa spunea într-un interviu recent că spiritul critic e legat indisolubil de tipar. Cu alte cuvinte, adevărata cultură modernă apare o dată cu invenţia lui Gutenberg. Constatarea scriitorului peruan era făcută în contextul dezbaterii din ultima vreme pe tema riscurilor internetului.  Iar principalul risc este tocmai absenţa unei critici interne, capabile să transforme informaţia, pe care internetul o manevrează din belşug, în cunoaştere. Cultura implică un filtru, o selecţie, o triere în materia brută şi cvasianonimă în care se îneacă orice fel de comunicare virtuală. Fără discriminare, propagarea informaţiei pe internet creează spaţiul ideal pentru o pseudocultură de masă. Galaxia Gutenberg colapsează inevitabil în nebuloasa acestei pseudoculturi ale cărei caracteristici principale sunt: imposibilitatea discernerii valorilor intelectuale şi morale, mediocritatea gândirii şi a expresiei, incapacitatea creatoare şi neistoricitatea. Toate se află la antipodul definiţiei marii arte care formează de sute de ani nucleul culturii umaniste europene. Blaga considera această cultură una majoră şi o distingea de aceea folclorică. Invenţie a romanticilor, în secolul XIX, folclorul literar a fost ultimul avatar al culturii populare, numită de Blaga minoră, înaintea noului folclor care s-a dezvoltat în secolul XX, ca formă de consumatorism artistic. Internetul a precipitat difuzarea culturii menite consumului integral şi fără urmări specific epocii actuale. Şi a reîntors cultura la anonimat, neistoricitate şi absenţă a spiritului critic. În termenii lui Blaga, la minorat. Campania din anii din urmă contra elitelor, în fond, contra individualismului în artă şi în cultură, a fost un efect colateral al acestui fel de a privi creativitatea culturală.  Necesitatea spiritului critic în cultură îşi are un pandant în necesitatea unei culturi a criticii. Mă refer, în primul rând, la critica literară, dar, desigur, nu numai la ea. Cultură a criticii înseamnă mai multe lucruri, începând cu capacitatea de a compara operele şi fenomenele analizate. Primul gest al criticului, acesta este. Cum nu poţi compara ce nu cunoşti, e firesc să ducem ideea mai departe şi să susţinem obligaţia criticului de a stăpâni întinsul domeniu asupra căruia se întinde competenţa sa. Nu aduc întâmplător în discuţie acest aspect: tot mai des constat dezinteresul criticii tinere, îndeosebi aceea de întâmpinare, faţă de opere care nu aparţin actualităţii imediate, uneori chiar faţă de opere ale generaţiilor precedente. Scriu eu însumi rar despre noile apariţii, dar am remarcat, scriind despre o carte foarte bună a unui tânăr scriitor, ocazie în care am consultat, după obiceiul meu, articolele care îi fuseseră consacrate, lipsa oricărei referinţe. Cartea fusese citită în sine, fără comparare sau raportare. Deşi era aproape intertextuală, iar referinţele, la vedere. A compara înseamnă şi a ţine cont de caracterul istoric al literaturii. Iată un semn al timpului: ca şi cultura, critica erei internetului tinde la neistorism. Când am publicat Istoria critică, una din observaţiile frecvente a fost că nu se mai scriu astăzi istorii literare. De autor, precizau unii, lăsând loc pentru eventuale istorii colective ori specializate pe epoci. Compararea operelor între ele nu e numai chestiune de pură „măsurare” a valorii, dar şi de istoricitate, fiindcă valoarea însăşi stă, ca şi omul, sub vremi. Cultura şi istoricitatea criticii pot fi implicite, cum se întâmpla, bunăoară în interbelic, când criticii se citeau între ei, dar nu se citau decât în ocazii festive precum polemicile. Nu era vorba de ignoranţă, ci de o metodă de a-şi afirma originalitatea. În istoriile literare, referirea la predecesori nu e nici astăzi de rigoare. Mi-am intitulat-o pe a mea Istoria critică a literaturii române tocmai în ideea că şi critica, nu doar literatura, are caracter istoric şi că, în consecinţă, orice istorie se scrie la două mâini, una a mea, ca autor contemporan, alta a predecesorilor mei din alte epoci istorice. Nu mi-am propus neapărat să dau un exemplu, dar am fost surprins să constat că nimeni nu m-a urmat pe o cale cât se poate totuşi de naturală. Nu înţeleg de ce am întinde o mână de ajutor celor pentru care critica nu e istorică nici măcar în istoriile literare, principiu afirmat, primul în lume, cu 76 de ani în urmă, de către G. Călinescu, tot primul care nu l-a aplicat în marea lui Istorie.  À bon entendeur salut!