Crezul sau Simbolul credintei

[altmariustotal ortodox]

Crezul sau Simbolul credintei reprezinta sinteza hotararilor dogmatice de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, tinut in anul 325 si a celui de-al doilea, de la Constantinopol, din 381. Crezul sau Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan, totalizeaza 12 articole. Primele sapte articole au fost elaborate la Niceea, iar la Constantinopol au fost alcatuite urmatoarele cinci.

Crezurile

Printre crezurile care au circulat inca din vechime si s-au pastrat in traditia dogmatica si cultica sunt:

Crezul apostolic (sau Crezul roman vechi) - a aparut la Roma in secolul al III lea si cuprinde invatatura despre coborarea la iad (I Petru 3, 18-19), comuniunea sfintilor si invierea trupului. Incepand cu secolul al IX lea, acest Crez se rosteste la Botez in Bisericile occidentale, in vreme ce la Sfanta Liturghie se rosteste Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan cu adaosul Filioque. In Biserica Ortodoxa se rosteste atat la Botez cat si in cadrul Sfintei Liturghi, Crezul alcatuit la Sinodul I de la Niceea din 325 si la cel de la Constantinopol, din anul 381.

Crezul atanasian - a aparut in secolul al VI lea in limba latina. Era recitat la inceputul secolului al VIII lea, Duminica, la serviciile de dimineata. Catolicii il folosesc destul de rar, in vreme ce anglicanii inlocuiesc Crezul Apostolic cu cel atanasian la marile sarbatori.

Crezul niceo-constantinopolitan sau Simbolul credintei

La originea textului de la Niceea se afla crezurile baptismale folosite in Palestina, Siria si Cezareea.

Se crede ca la Sinodul I ecumenic de la Niceea, Eusebiu de Cezareea ar fi adus Crezul din Cezareea (primele sapte articole din Simbolul credintei) si l-ar fi prezentat participantilor la sinod. Potrivit acestei ipoteze, sinodalii au confirmat ortodoxia Crezului, insa au adaugat termenul „homoousios” – „de o fiinta cu Tatal”. Prin aceasta expresie a fost respinsa invatatura lui Arie, care sustinea ca Fiul nu exista din veci, ca a fost un timp in care El nu exista si ca prin El a fost facuta lumea. Ultimul paragraf adoptat la Sinodul I ecumenic, contine o formula de anatema: „Cat priveste pe cei care spun ca ar fi fost un timp in care El (Fiul) nu era si ca inainte de a fi fost nascut El n-a existat, si ca El a fost adus in existenta din nimic, sau cei care afirma ca Fiul lui Dumnezeu este de o ipostasa (fire) sau substanta diferita, sau ca Fiul este creat sau ca este supus stricaciunii si schimbarii, pe acestia Biserica ii anatematizeaza”.

Impotriva ereziei lui Macedonie, care sustinea ca Sfantul Duh este unul din duhurile sau ingerii slujitori ai lui Dumnezeu, Sindodul Ecumenic de la Constantinopol (381) afirma dumnezeirea Duhului si egalitatea Lui cu Tatal si cu Fiul. Facem mentiunea ca Biserica Romano-Catolica a introdus in Crez, contrar canonului 7 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, expresia ca Duhul purcede si de la Fiul (Filioque).

Cand este introdus Crezul in Sfanta Liturghie?

Originea Crezului se afla in contextul botezului, deoarece marturisirea credintei este o conditie pentru botez (Fapte 8, 36-38). El are menirea de a pazi de erezii credinta apostolilor.

In istoria dogmaticii ortodoxe se observa o evolutie a Crezului, atat in continutul sau, cat si in intrebuintarea sa. Sfantul Ignatie aminteste in Ep. Catre Tralieni IX, 1-2, de folosirea unui crez la slujba botezului si a Liturghiei. Insa, se pare ca prima incercare de a formula un crez apartine Sfantului Iustin Martirul (cca 150). Era un crez sub forma de intrebari adresate celui ce se boteza. Acest crez se rezuma la credinta in Sfanta Treime. Deci, aceste Marturisiri baptismale nu erau Crezuri declarative, ci interogative. Episcopul sau preotul, intreba pe cel care urma sa se boteze: "Crezi tu in Dumnezeu Tatal?" Si se raspundea: "Cred in Dumnezeu Tatal care a facut cerul si pamantul". Apoi urmau celelalte intrebari: "Crezi si in Dumnezeu Fiul?", "Crezi tu si in Duhul Sfant?”. Crezul pe care noi il rostim astazi, este unul declarativ, caci el incepe cu forma verbala "pistevo“ - "eu cred“.

Mai tarziu, Crezul a fost asociat nu numai cu Botezul si Euharistia, ci si cu instruirea catehetica a candidatilor la botez. Sa nu uitam ca una din obligatiile catehumenilor era rostirea in public a Simbolului de credinta.

Introducerea Crezului in Sfanta Liturghie s-a facut la sfarsitul secolului al V-lea. Ierom. Petru Pruteanu sustine ca „spre sfarsitul secolului al V-lea, in toiul controverselor hristologice dintre ortodocsi si monofiziti, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce amplifica si mai mult confuziile teologice. In acest context, printr-o adevarata stratagema politico-religioasa, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fulon), in anul 471, introduce Simbolul de Credinta in Sfanta Liturghie. In anul 512 patriarhul monofizit de Constantinopol Timothei generalizeaza Crezul in Liturghie pentru tot Imperiul. Deja in anul 518, cand scaunul de Constantinopol a revenit ortodocsilor, acestia nu mai puteau scoate acest Simbol de Credinta din Liturghie (chiar daca el era destinat doar Botezului), pentru ca in acest fel ar fi fost acuzati de erezie de catre monofiziti”.

Liturghia nu era lipsita de Crez nici pana in secolul al V lea, daca tinem seama de faptul ca anaforaua liturgica si celelalte rugaciuni din Liturghie, pe langa continutul lor liturgic-sacramental, sunt si marturisiri de credinta.

Arhid. Ioan I. ICA jr. sustine ca introducerea recitarii Crezului in cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicatie. "Ea este legata de mutatia generalizata in secolul al VI-lea - in ciuda legislatiei contrare a lui Iustinian din 546 si 565 - in modul savarsirii Euharistiei: piesa centrala a Liturghiei, marea rugaciune euharistica sau anaforaua, incepe sa fie citita de protos cu glas scazut (mystikos) intr-un altar izolat de credinciosi prin grilajuri si perdele. In loc de o rugaciune a intregii comunitati, cum arata pluralul ei, ea se metamorfozeaza intr-o rugaciune sacerdotala, rolul ei comunitar fiind luat acum de cantari devenite un comentariu muzical al Liturghiei pentru credinciosi. Pentru a suplini functia marturisitoare si didactica unica a anaforalei - adevarata marturisire de credinta a Bisericii - scufundate in tacere, s-a introdus in Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismala al acestei credinte cuprins in Simbolul constantinopolitan. Parintele Ioan I. ICA jr. ne atrage atentia si asupra faptului ca textul original al Simbolului niceo-constantinopolitan este la persoana intai plural, el incepand cu verbul "Credem…“ (Pisteuomen…), ceea ce evidentiaza din capul locului o functionalitate comunitar-liturgica, euharistica.

In incheiere, amintim ca anul 2010 este inchinat Crezului niceo-constantinopolitan, de la a carui elaborare crestinatatea aniverseaza 1.685 de ani.

Adrian Cocosila