Frumosul este una dintre realitatile lumii acesteia careia omenirea, de la inceputurile ei pana acum, nu a reusit sa-i gaseaca o "unitate de masura”. S-au emis definitii, ipoteze si teorii, au aparut curente si perspective diverse, dar toate s-au dovedit a fi neputincioase. Frumosul ne transcende, vine de dincolo de noi, si oricat am incerca sa ne raportam la el, nu o putem face decat in mod subiectiv.
Crestinii vad in frumos un atribut pe care Dumnezeu l-a sadit in creatia Sa dintr-un inceput ("toate erau bune foarte” , adica frumoase - Facere). Altfel spus, frumusetea este un dat ontologic al lumii.
Paradoxal, frumosul a constituit insa una din pietrele de poticnire pentru protoparinti. Aflam din Sfanta Scriptura ca vazand Eva rodul pomului cunostintei binelui si raului, cel "bun de mancat si placut ochilor la vedere”, la indemnul diavolului, a mancat din el si l-a dat si lui Adam spre gustare.
Prin caderea in pacat, Adam si Eva pun inceput tuturor celorlalte pacate savarsite de oameni pana la sfarsitul acestei lumi si din pricina celor "placute ochilor la vedere”, altfel spus, din pricina raportarii gresite la frumos. Prin pacat, creatia a devenit opaca pentru om, Dumnezeu incetand a se mai oglindi in frumusetea ei. Astfel, omul se va alipi de acum inainte patimas de suprafata superficiala a lumii.
Tot pacatul a fost cel care a facut posibila aparitia categoriei "uratului". Asa cum omul nu mai poate deosebi intotdeauna intre bine si rau, nu mai poate deosebi nici intre fumos si urat.
Dar pacatul, in cazul omului, nu aduce in prim plan "uratul" prin excelenta, ci numai "frumosul uratit”. Aceasta este realitatea care face ca "estetica uratului” - care pentru multi dintre noi reprezinta un subiect pe care il consideram a fi de competenta oamenilor de litere, a criticilor de arta si a filosofilor - sa aiba foarte multe puncte comune cu viata noastra in Hristos.
"Estetica uratului”, desi nu este definita astfel in Sfanta Scriptura si nici in Scrierile Sfintilor, se gaseste manifestata in toate acestea. In iconomia mantuirii Dumnezeu nu vede doar frumosul din omul cazut in pacat, ci, mai mult, il iubeste pe acesta in uratenia sa. Domnul ne cere sa uram pacatul, dar sa continuam a-l iubi pe cel ce este inca supus pacatului.
Dragostea "nebuna” a lui Dumnezeu pentru om o gasim exprimata intr-unul din minunatele cuvinte de invatatura ale de Sfantului Ioan Gura de Aur, despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".
Mantuitorul, innoind firea omeneasca a aratat Biserica Sa "fara pata si fara intinaciune, - dupa cuvantul Apostolului - "sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau intinaciune, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27).
De aceea, si viata in Biserica lui Hristos este in esenta sa filocalica, adica o viata inchinata iubirii de frumos. Parintii filocalici nu au iubit frumusetea trecatoare a acestei lumi, ci frumusetea vesnica a lui Hristos, la care s-au facut partasi prin chemarea neincetata a Numelui Sau cel Sfant, in rugaciune, si prin Sfintele Taine. Si noi, mirenii, suntem chemati sa urmam aceeasi cale a iubirii de frumos, cea a "sfintelor nevointe ale desavarsirii”.
Acest aspect se reflecta pana si in arta autentica a Bisericii Ortodoxe, care nu trebuie evaluata doar prin intermediul categoriilor estetice lumesti. Arta insasi, arhitectura, pictura, poezia muzica, suporta un proces de purificare (catharsis) in Biserica. Ea niciodata nu constituie o provocare pentru simturile trupesti, nu le starneste spre patimi. Dimpotriva, le odihneste si il cheama pe cel care se bucura de ea la rugaciune.
Acesta este si motivul pentru care Dostoievski credea ca "frumosul si frumusetea vor salva lumea”. Contemplate duhovniceste acestea ni-L descopera intotdeauna pe Hristos.
Radu Alexandru
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius