altmarius

cultură şi spiritualitate

Credinta si negarea ei

În marginea unor texte ale lui domnului Valentin Doru Căstăian

Creștinismul este acel gen de credință care lasă loc celor ce vor să o nege. Dumnezeu este transcendent, nu se lasă descoperit prin cunoașterea noastră asupra lumii, pentru că nu e un obiect înăuntrul ei, și nici nu poate rezulta din raționamentele noastre obișnuite. Astfel că e un Dumnezeu care se „ascunde”, se lasă negat. Există persoane care au luat în serios această negare, și au construit sisteme explicative asupra lumii care fac abstracție de El, sau chiar îl neagă de-a dreptul. E interesant de văzut și cum se manifestă negarea, dar și modul în care i se răspunde din partea celor ce aleg să rămână credincioși, în ciuda trendurilor culturale anunțate.

De obicei ateii evoluționiști pun mare bază pe știință, de la care speră să obțină răspunsuri la toate întrebările care pot frământa mintea umană. Asta înseamnă, după opinia lor, respect maxim față de fapte constate științific care ne impun o anumită poziție. Ba chiar spun adesea că evoluționismul lor anti-teist este doar o consecință a luării în considerație a datelor științei. În același timp însă, ei refuză să ia în considerare o serie de fapte, care sunt și ele observabile unei minți deschise. Mă refer la acelea care fac ca un om care trece de la necredință la credință să se schimbe nu doar la nivelul exterior, stilul de viață, acțiunile pe care le face, cuvintele pe care le spune, dar și poți vedea o lumină în ochii lui pe care nu o avea înainte, o transformare care nu poate fi descrisă integral prin intermediul rațiunii, dar o simți foarte bine cu sufletul. E ciudat cum evoluționiștii pot detecta umanitatea din ochii unei maimuțe, și se lasă înduioșați de asta, dar nu observă duhul care se vede în ochii câte unui credincios.

Există atâtea dovezi ale efectelor spiritualității care transfigurează materia, mai ales materia care e trupul uman, încât numai cu o încăpățânare extremă poți să te opui existenței lor. Una dintre problemele pe care le au ateii este că își amputează simțurile, capacitatea de a cunoaște și de a înțelege. În loc de doi ochi folosesc doar un sfert dintr-unul. Astfel, nu iau în considerație, neagă sau socotesc irelevante mult prea multe fapte, ca să mai poată avea o viziune cât de cât completă asupra lumii. Credința nu e doar o opțiune subiectivă, cum consideră ateii, pe care o am de multe ori în ciuda dovezilor științei, ci se poate și ea întemeia într-o serie de fapte lesne observabile unei minți umane deschise cunoașterii.

Dacă nu vor să fie doar cei ce neagă credința, ateii înlocuiesc viziunea asupra vieții pe care o oferă credința cu cunoașterea științifică, dându-i semnificațiile pe care le doresc ei. Dar există și oameni de știință credincioși, poate nu majoritari, dar faptul că există arată fără putință de tăgadă că știința nu se opune credinței, că nu sunt incompatibile. Prin asta ajungem la concluzia că știința nu elimină credința, că opțiunea pentru știință în dauna credinței nu este rezultatul unui raționament, ci o alegere care nu poate fi întemeiată integral rațional. Iar dacă ne dăm seama de asta, atunci dispare orice speranță că va dispărea credința vreodată, căci și negarea existenței lui Dumnezeu este tot un soi de credință: afirm că o existență pe care nu o pot demonstra prin intermediul științei nu există.

Există ideea, prezentă la domnul Căstăian, că dezvoltarea științei nu elimină credința, dar îi îndepărtează totuși de credință pe cei care îmbrățișează o cunoaștere de tip științific. Ateii pretind că știința face credința mai puțin rezonabilă, ceea ce explică de ce, începând cu modernitatea care a permis dezvoltarea științei, credința pierde teren. Această afirmație este falsă. Nu știm dacă, analizate riguros istoric, nu au mai fost epoci asemănătoare celei în care traim noi. De pildă, s-ar putea ca nici în Roma antică, atunci când a apărut creștinismul, să nu fi fost o religiozitate prea mare. Nu discut aici cauzele indiferenței moderne, căci e mai degrabă indiferență decât ateism, acestea fiind analizate în multe sute de cărți. E evident însă că indiferența unei părți a cetățenilor nu ne spune nimic despre adevărul intrinsec al credinței. Iar invocarea științei este mai degrabă invocarea unui pretext în locul unei cauze reale, și asta ar trebui să înțeleagă cei care consideră că nu mai sunt credincioși pentru că au ajuns să țină cont de datele științei.

Domnul Căstăian propune un model umanist care se pretinde avansat și înțelegător, se delimitează de vechiul model, pe care-l numește insolent și gălăgios, care doar neagă credința. El vrea s-o înțeleagă, e de acord că ea corespunde unei nevoi profund umane, dar tocmai de aceea vine cu cu un proiect mult mai periculos, căci face credința inutilă, vrea s-o desființeze pentru că o înțelege și îi preia o parte din prerogative. Nu vrea să desființeze sentimentul religios, căci el este fundamental și constitutiv omului, la baza creștinismului însuși stă un patos care-l face să subziste în tot felul de modalități culturale diferite. În același timp însă, mai inteligent decât ateii obișnuiți, care doar îl desconsideră, vrea să-l preia în noul model propus, să-l convertească și să-l aducă în jurul proiectului umanist secular deschis de descoperirile științifice. Noul umanism regăsește sentimentul fragilității omului, al finitudinii, dă atenție la ceea ce simți în fața măreției, privirii umane din ochii primatelor. Aici e interesant de văzut o diferență, anume că, în timp ce umaniștii își găsesc asemănări cu maimuțele, oamenii credincioșii găsesc asemănări cu Dumnezeu.

Discuția ar putea rămâne între două moduri de a privi lumea, o variantă evoluționistă și una religioasă, sperându-se chiar la un dialog fructuos între cele două variante de explicare a lumii. Numai că niciodată nu se rămâne la atât. Întotdeauna există și acuzații. Bunăoară aici, dacă religiei i se ia orice îndreptățire la cunoaștere, la întemeiere etică a comportamentului, pentru că acestea sunt preluate de știință, iar discursul religios nu poate, prin natura lui, să spună ceva cu sens despre aceste lucruri, atunci rămâne să i se atribuie doar rolul amenințător de a păstra o identitate care poate fi periculoasă, căci îl limitează pe om la aceasta, și are un potențial distructiv pe care varianta umanistă, deschisă și liberă de prejudecăți, le înlătură.

Relația dintre umanismul evoluționist și credință nu este asemenea alegerii între două variante posibile, egal valorice, dintre care, după deliberări și luarea în considerare a tuturor argumentelor posibile, alegem una dintre variante. Alegerea este, mai degrabă, un fenomen inconștient. Ne trezim, la un moment dat, într-o postură sau alta, fără să ne dăm prea bine seama cum am ajuns în acel punct. Suntem influențați de o mulțime de factori de care nu suntem conștienți. Dar asta nu e tot. Odată ce avem o opțiune, căutăm tot timpul să ne îndreptățim alegerea făcută. De la un moment dat încolo nu mai contează adevărul, cu toate că pretindem că în numele lui vorbim, ci îndreptățirea propriei opțiuni. Atunci ne permitem să-i atacăm pe ceilalți. De pildă, un comentariu ca acesta, găsit în subsolul eseului domnului Căstăian: „realitatea sordidă, înăbușitoare, primitivă a ortodoxiei profitoare, primitive și incoerente”, care nu e văzut de nimeni ca nepotrivit unei discuții decente, vine să aducă nu doar o viziune despre ortodoxie, ci și să îndreptățească opțiunea atee a celui ce emite comentariul.

Opțiunea presupune și un conflict, chiar dacă rămâne doar unul al cuvintelor. Așa că nu putem presupune ca fiind rezonabilă ideea unei conviețuiri pașnice, cel puțin la nivelul înfruntărilor de idei, oricât de dragă ne-ar fi ideea bunei înțelegeri. Teoretic nu e obligatoriu, dar practic se observă că alegerea unei opțiuni vine la pachet cu desconsiderarea celeilalte, cu încercarea de a o discredita, de a arunca un oprobriu asupra celor ce o împărtășesc. În dispută propunerea atee nu se mulțumește să înlocuiască o explicație teologică cu una atee, dar și simte nevoia să spună că explicația religioase este măcar potențial periculoasă. Iar asta face ca dialogul, chiar dacă este formal invocat, să fie dificil de purtat practic. Căci e dificil să rămâi calm și destins în fața celui ce promite că-ți desființează poziția, și preia ce e mai bun din ea în poziția lui.

Evoluționiștii sunt mulțumiți pentru că explicația lor, bazată pe știință, dă seama foarte bine datele concrete. Mie mi se pare însă că nu o face. Dacă credem teoria evoluției, atunci omul este o maimuță mai dezvoltată. De ce ar avea nevoie maimuța de credință? De ce are o asemenea complexitate, de ce există sentimentul matern, iubirea, puterea de sacrificiu și toate celelalte, de ce există un inconștient atât de vast și un asemenea ocean de răutate, de ce există simfoniile lui Beethoven sau poezia lui Eminescu? Vi se par toate astea bine explicate dacă rămânem strict la sfera evoluționistă? Nu ne dăm seama, nu realizăm ce diferență de nivel se află aici, pe care evoluția întinsă pe ori câte sute de mii de ani am dori, nu o poate explica. Dacă rămânem la ideea că omul e o maimuță evoluată, atunci nu-l putem bănui de resursele de bine sau de rău pe care le-a dezvoltat în cursul istoriei. Nu poate se poate explica, pornind de la o maimuță, sacrificiul de sine al omului, nu poate explica iubirea, bunătatea, mila față de cei suferinzi. Bine, se pot încropi explicații evoluționiste,căci orice comportament uman poate fi prezentat ca un rezultat al unei evoluții. Dacă la toate astea se mai poate obiecta cumva, mi se pare că nu poate fi explicată gratuitatea lumii, de pildă de ce există o floare al cărei singur rost e să fie privită de om. Animalele, inclusiv primatele, n-au istorie, ele doar repetă, la nivel biologic, aceleași lucruri de mii și mii de ori, mii și mii de ani, bazate pe legi proprii ale biologiei lor, pe care nu le pot nicicând depăși. Oamenii care se consideră ei înșiși animale nu mai înțeleg diferența uriașă care îi separă de ele, și atunci renunță la partea cea mai frumoasă a sufletului lor, își nesocotesc ceea ce îi diferențiază de tot restul universului cunoscut. Animalele nu pot avea conștiință de sine și nu ar putea-o dobândi, oricâte milioane de ani ar prelungi evoluția, căci conștiința nu este rezultatul unor comportamente, nu este nici măcar rezultatul unor dezvoltări ale rațiunii, ci ceva situat pe un alt ordin de existență, pe care acumulările nu-l pot aduce, oricâte sute de mii de ani presupunem că durează evoluția.

Pentru că se încăpățânează să explice superiorul prin inferior, ateii folosesc tot ceea ce ține de complexitatea ființei umane, căci și ei cunosc, se bucură, iubesc, elaborează noțiuni abstracte, dar neagă existența calităților exclusiv umane, care sunt sursa acestui mod de a fi. Dacă ar fi simple maimuțe evoluate nu ar avea nici sentimentul tragicului, nici nu ar încerca să construiască o etică prin care să amelioreze condiția umană. Oamenii au o complexitate pe care o ignoră chiar atunci când o folosesc din plin.

Argumentul cel mai puternic împotriva existenței unui Dumnezeu creator al universului, mereu repetat în diverse forme și pe diferite tonuri, este cantitatea uriașă de suferință care există în lume, atât în lumea animală, cât și în lumea omului, căci cele două sunt privite împreună. Dar acest sentiment nu îl poate avea decât un om care simte că suferința e ceva negativ. Dar chiar faptul că avem un asemenea sentiment ne arată diferența insurmontabilă față de maimuțe. Adică omul există ca agent moral într-un mod pe care animalele nu-l pot atinge. Suferința la nivel animal nu poate fi tratată la fel ca aceea la nivel uman, căci nu avem instrumentele adecvate să înțelegem durerea lor, și nici modul cum aceasta se transformă în suferință. Pentru evoluționiști suferința e firească, din moment ce ceea ce există acum este rezultatul unei evoluții care nu are ceva intrinsec moral, ci e făcută prin încercări reușite sau nereușite de-a lungul unor perioade de timp foarte lungi. Dar să presupui că o ființă rațională a creat universul și a lăsat să existe atâta rău înseamnă să nu-l poți considera cumva bun.

Și pentru teologie existența suferinței este una din problemele cele mai complicate. Explicația teologică ține de libertatea omului, care e foarte importantă, și care-l face responsabil de răul pe care îl provoacă semenilor săi și naturii, ține de căderea în păcat, care ne-a adus în starea lui căzută de acum, care a antrenat o cădere a întregului cosmos, dar ține și de puterea de răscumpărare, de a se ridica din starea căzută și a ajunge la o nouă stare, de transfigurarea, în care răul este înfrânt. Și mai e un aspect: suferința, pentru om, este expiatoare, atunci când este privită ca o încercare prin care mă apropii din nou de starea mea originară. Dar îmi dau seama că acestea sunt explicații valabile doar înăuntrul sistemului teologic de referință, care include un Dumnezeu bun care răscumpără o suferință limitată pe pământ printr-o fericire veșnică în paradis. Și îmi mai dau seama că, în afara credinței, lumea este o colecție inimaginabil de mare de suferință, de care nu este ocolit nimeni, totul e un joc absurd într-un univers apărut întâmplător, unde câțiva oameni se străduiesc să aibă o raportare rațională într-un interval de timp arbitrar, numit viața lor. Înțeleg însă că ateii văd foarte bine această situație, dar sunt prea lucizi și demni în fața soartei implacabile ca s-o mai îndulcească cu miturile pe care le oferă credința.

Din faptul că există animale care suferă, care își manifestă durerea, părerea de rău se deduce încă odată înrudirea noastră cu ele. Am văzut pe canale gen Discovery sau National Geographic, documentare în care se manifesta solidaritatea de haită, sentimentul matern al tigroaicei, durerea manifestată atunci când puiul ei era ucis. După evoluționiști, acestea sunt argumente care exemplifică modul cum animalele sunt asemenea omului, din care rezultă că omul este un animal situat pe o treaptă superioară de evoluție. Au și animalele evoluate un strop de umanitate. Deosebirile însă sunt insurmontabile, și nu cred că trebuie să insistăm prea mult asupra lor. De pildă, acea dragoste maternă pe care o vedem la animalele evoluate e o formă a instinctului de supraviețuire: puiul e ocrotit atâta timp cât nu poate să supraviețuiască singur, apoi însă devine un concurent în procurarea hranei. Am avut odată o cățea. Când a făcut șase cățeluși nu puteai să te apropii la mulți metri de culcușul ei fără să fii sfâșiat de ea. Îi hrănea și era gata să-și dea viața ca să îi apere. Apoi, când au crescut și le dădeam să mănânce tuturor, cățelușii au devenit concurenții ei. Îi mârâia și nu le lăsa nimic să se hrănească, iar apoi îi hrănea la sân, după care se jucau împreună.

De ce seamănă animalele cu oamenii nu pot să explic decât tot în limbajul teologiei. Omul a fost ultimul creat de Dumnezeu, după întreaga lume minerală, vegetală și animală, dar i s-a dat și lumea în stăpânire. Aceste asemănări există pentru că fiind creat din țărână are și o parte terestră, în comun cu animalele. E nevoit să ucidă, pentru a se hrăni, ființe care, ca și el, au nevoie de hrană, care au ochi în care se poate citi durerea morții când privesc lovitura mortală. Asta este menit să-i aducă aminte de animalitatea sa, să-l facă mai blând și mai milostiv cu cei cu care împărtășește parțial o natură comună. Iar acest comportament s-a menținut până în zorii modernității, când, eliberat de restricțiile etice, omul a început să trateze discreționar și fără menajamente natura pe care a supus-o.

Până la urmă fiecare viziune își găsește o aplicație practică printr-o etică pe care o propune, și care vine să încununeze întregul efort precedent. Propunerea domnului Căstăian se dorește a fi mai periculoasă pentru că pleacă de la înțelegerea rolului pe care îl joacă nevoia de religie în viața omului. Astfel, în loc să fie respinsă brutal, religia este preluată în noul context ateu, i se recunoaște și ateismului rolul de religie, pentru ca astfel să preia ceva din patosul care stă la baza credinței. Omul este rezultatul întâmplător al evoluției, e fragil, supus morții, are o condiție limitată. Și de aici provine tragismul existenței lui, pe care însă știința o poate ameliora. E o anume frumusețe seducătoare aici. Un om singur, sub un cer pustiu, care încearcă să supraviețuiască într-un univers indiferent la eforturile lui. Încearcă să fie bun și blând într-o lume care nu e deloc astfel. Omul descris aici încearcă să își croiască un destin măreț și tragic, să-și depășească propria condiție muritoare prin acceptarea ei și prin ameliorarea pe care o aduce cunoașterea. Numai că e un tragic aparent aici. Maimuța nu poate avea sentimentul tragicului. Ea chiar cu rudimente de sentimente umane tot maimuță rămâne.

În viziunea acestui umanism evoluționist teologia nu mai are nicio șansă în fața științei, nu poate spune nimic cu sens, căci toate afirmațiile ei despre lume sunt false în raport cu știința, care vine cu propoziții adevărate. Răspuns: acuza care i se aduce presupune că teologia este un sistem de explicare a lumii în felul în care e știința, ori nu acesta e scopul ei. Ea nu oferă cunoștințe despre univers așa cum o fac științele particulare, și nici nu-și propune așa ceva. Ținta ei este să ofere o „știință” a salvării, să îndrepte omul în relația cu Dumnezeu, iar în asta constă sensul vieții unui credincios, indiferent de ceea ce face el practic. Prin urmare, ea nu servește scopul cunoașterii empirice, raționale sau științifice a obiectelor care ne înconjoară, ci răspunde nevoilor sufletești ale oamenilor, chiar dacă ateii neagă că această ultimă propoziție ar avea vreun sens. E adevărat că teologii, în trecut ca și astăzi, au căutat să pună în acord cunoașterea lumii, existentă la un moment dat, într-un cadru cultural dat, cu revelația biblică. Acest mod de înțelegere e valabil și astăzi. Există o mișcare de apropiere între teologie și știință, și există teologi care au și pregătire științifică, și pot vorbi de legăturile care se pot face între spiritualitate și descoperirile științei, mai ales în lumina dezvoltărilor din fizică și din cunoașterea trupului uman. (Puteți urmări, spre exemplificare, activitatea părintelui Adrian Sorin Mihalache)

Pentru Căstăian credința în Dumnezeu este destul de improbabilă, ca și cum ar fi o opțiune pe care nu pot s-o iau în urma examinării faptelor. E destul de greu, susține domnia sa, să presupun că un zelot evreu din secolul I este totodată și Dumnezeul care a făcut cerul și pământul. Dacă însă e să ne luăm după argumente raționale, atunci pot fi formulate unele mult mai credibile în favoarea existenței lui Dumnezeu decât împotriva Lui. Astfel, în formularea lui Horia Roman Patapievici, prezentată în mai multe conferințe publice, poate fi prezentat argumentul ontologic prin teoremele de incompletitudine ale lui Kurt Godel: într-un sistem se pot construi propoziții care din punct de vedere formal sunt corecte, sintactic valide, au sens și care nu pot fi demonstrate cu ajutorul teoremelor sistemului. Înseamnă că trebuie să inventez un sistem de nivel superior pentru a putea să demonstrez acele propoziții pe care le-am putut formula dar nu am putut să le demonstrez. Asta înseamnă că mintea nu este reductibila la un algoritm de calcul. Poate fi descris și argumentul cosmologic: merg pe câmp și găsesc un ceas. Pot presupune fie că acest ceas a crescut din pământ precum iarba, fie că este făcut de cineva. Acest argument se poate extinde la armonia lumii, la principiul antropic, care spune că toate constantele lumii sunt în așa fel făcute încât dacă ar fi fost modificate cu extrem de puțin viața n-ar mai fi fost posibilă. Dar aceste argumente, corecte în fond, nu sunt suficiente pentru un creștin.

Argumentele tradiționale în favoarea existenței lui Dumnezeu se adresează minții.

Patapievici vine cu un argument mai puțin cunoscut al lui Pascal care se referă la inimă. Când ai făcut ceva foarte bun sau foarte rău îl simți în zona inimii. Facultatea cognitivă care corespunde ordinului existenței lui Dumnezeu se numește inimă. Simțurile sunt pentru percepție, mintea pentru gândire, inima pentru simțirea lui Dumnezeu.

Gândirea care se gândește pe sine devine rugăciune. Gândirea rațiunii este intelectul. Gândirea inimii este rugăciunea. La asta se ajunge printr-o înclinare a inimii. Pentru că trăiesc în trup, iar asta nu pot schimba în niciun fel, iar destinația mea finală este moartea.

Argumentele tradiționale sunt un indicator, care mă îndreaptă spre Dumnezeu.

Omul se poate schimba prin deșteptarea în el a unei facultăți de cunoaștere care se numește inimă. Pascal e cel mai bun apologet pentru oamenii moderni care pun rațiunea mai presus de orice. Până în momentul în care înțelege că trebuie să acorzi faptelor o prioritate primordială și să înțelegi că rațiunea acționează cu discernământ numai dacă presupune o teorie a ordinelor de existență legat de raportul de transcendență. Omul e descris într-un anumit fel pe care în istorie scriitorii nu au putut să o facă. Religia este întruparea lui Dumnezeu care explică omul.

Și domnul Căstăian și domnul Patapievici fac apel la fapte, cu toate că ajung la concluzii opuse. Părerea mea este că varianta evoluționistă, care explică superiorul prin inferior, nu poate da seama de complexitatea lumii, care e pusă pe seama hazardului, de complexitatea omului, care e doar un animal mai evoluat, dar mai ales nu ține seama de gratuitatea lumii. Nu doar întrebarea care rămâne valabilă, de la începutul lumii până azi, de ce există ceva mai degrabă decât nimic, dar și o alta asemănătoare: care e valoarea acestui univers? Singurul răspuns posibil este că el ne e dat gratuit, iar atunci valoarea lui devină infinită. 

Pentru un credincios este fertilă întâlnirea cu o gândire atee bine articulată. Credința care se raportează la lume trebuie să-și poată argumenta rațional poziția, până acolo unde argumentele pot fi susținute în fața lumii. Dacă e o credință slabă, atunci ea va ceda, dacă e una puternică atunci va găsi argumente prin care să își susțină punctul de vedere, și va ieși mai întărită, își va înțelege mai bine propria poziție înțelegându-i pe cei care vor să o nege, se va apropia mai mult de propria cunoaștere. Apoi, credincioșii rămân între ei, căci de la un punct încolo nu mai pot explica rațional necredincioșilor ceea ce se întâmplă înăuntrul credinței. Dar, dacă tot intră în dialog cu ei, nu pot să nu le lanseze invitația: „Vino și vezi!” (Ioan 1, 46)

Paul Curca

Despre autor

Paul Curca Paul Curca

Senior editor

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

200 state 

(ultimul: Micronesia)

Numar de steaguri: 264

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 42

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

24 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

2. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

3. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

6 ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

7. DEPOZITUL DE CARTI 

http://www.calinblaga.ro/

8. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro/

9. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

10. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

11. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

12. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

13. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

14. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

15.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

16. ANTICARIAT LOGOS

http://www.anticariat-logos.ro/

17. ANTICARIAT.NET

http://www.anticariat.net/informatii-contact.php

18. TIMBREE

www.timbree.ro

19. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

20 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

21. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

22. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

23. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro/

24. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

25. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

26.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

27.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

http://www.editura.uaic.ro/produse/colectii/documenta/1

28. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

29. EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor