http://www.romlit.ro/cnd_dadaitii_joac_ah_2
„Concentrările de virtualitate” care au fost oraşele dadaiste gravitează, prin spaţiu şi timp, spre un centru: Zürich Zürich. Când spui Dada, spui Zürich, iar când spui Zürich spui Cabaret Voltaire. Istoria acestei Mekka deşuchiate e reconstituită de Andrei Codrescu într-un furor imaginativ ce ilustrează unul din paradoxurile pe care şi-a construit cartea: „Dacă secolul al douăzecilea ne-a învăţat ceva, e că vom uita toate lucrurile, mai puţin cutiile în care ne-au sosit.”
Or, ceea ce-şi propune autorul e să umple cutiile goale ale memoriei. Operaţiunea presupune o anumită urgenţă, tocmai pentru că e inutilă: „Memoria şi uitarea hăcuiesc încă şi mai mult trecutul, articulându-l; orice experienţă pusă în cuvinte este ca şi uitată.” O perspectivă postumană prin excelenţă: „cei care se consideră «umani» vor pretinde că au un «suflet» şi o «istorie» de neşters, în timp ce postumanii vor susţine că sunt parte din tot ce există şi că orice lucru are un lucru al său, inclusiv reţeaua pe care o pun actualmente în trepidaţii cu tropăitul lor indignat. Este o ceartă fără rost, iar dacă cineva se simte inconfortabil când este numit «postuman», vă rog să vă numiţi cum vreţi.”
Din paradox în paradox, se ajunge la următoarea definiţie convenabilă: „o fiinţă postumană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze. Sau care s-a convins singură că tot ce este nonuman este uman, deci uman = natură. Pe vremuri, asta se numea «antropomorfism», dar în vremurile de-acum se numeşte «o interfaţă prietenoasă pentru utilizator.»” Din această perspectivă, „Dada este instrumentul de înlăturat paranteze şi de scos lumea dintre ghilimele, cu forcepsul imaginaţiei”. O cale directă de a atinge subiectul: mişcarea dadaistă n-a fost altceva decât o formă sălbatică de a anula realitatea şi de-a substitui-o cu un tip special de imaginaţie. Dar pentru aceasta era nevoie de un timp şi de un loc. Timpul – la fel de nerăbdător cu oamenii ca întotdeauna – a fost anul 1916, iar locul Cabaretul Voltaire.
Metafora din titlu, a partidei de şah dintre Tzara („tăticul Dadaismului”) şi Lenin („tăticul comunismului”), este ipostazierea ideală a diferenţei dintre uman şi postuman: „Aceşti doi tătici s-au înfruntat deasupra tablei de şah a istoriei, propunând două căi diferite pentru propăşirea omenirii. Dadaismul miza pe haos, libidou, creativ şi absurd. Comunismul şi-a descătuşat energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei taxonomii sociale pe înţelesul tuturor, a structurilor predictibile şi a creării «omului nou.» Omul Dada era un actor şi un om de spectacol, un clown şi un nebun beat, un mistic. «Omul nou» era un muncitor cumsecade, care avea în cele din urmă să fie atât de bine dotat cu cele materiale încât avea să devină postuman, o fiinţă căreia toată natura, rafinată sau motorizată, avea să-i cânte osanale. Dada s-a născut pe scenă din satiră, dezgust, furie, teroare, materiale improvizate şi frânturi de versuri dictate de spirite, în timp ce comunismul venea din cărţi de filozofie şi economie, din terorism (cu întreaga sa tehnologie în ce priveşte deghizarea, conspiraţia şi explozibilul făcut în casă) şi forme de sorginte bisericească pentru dogma sintetizatoare. Cine a câştigat?” Nu există, deocamdată, răspuns satisfăcător la întrebarea care încheie descrierea atât de corectă a originii celor două forme de exprimare născute din absurd. Cine s-a grăbit să proclame moartea comunismului nu era conştient de enormele resurse de iraţional, perversitate şi iluzie născută din mintea marilor bărboşi Marx, Engels şi Lenin. Partida se joacă în continuare – aceasta e concluzia, pe deplin îndreptăţită, a lui Andrei Codrescu. Nu e suficient să înlături terorismul ideologic, ura de clasă, cultul deşănţat al liderului iluminat, represiunea sângeroasă pentru a asigura fericirea lumii. Umane, transumane sau postumane, fiinţele care au populat cândva Cabaretul Voltaire din Zürich, şi care astăzi s-au răspândit pe întreaga planetă, continuă să privească meciul de şah dintre Tzara şi Lenin cu aceeaşi încordată atenţie.
Cum de e posibil tot acest amalgam? Răspunsurile (sub formă de întrebări) ale lui Andrei Codrescu sunt, în egală măsură, neliniştitoare şi cinice: „Să fie aceasta o dovadă că fiinţele postumane ale capitalismului târziu au ajuns în viitorul leninist fără comunism? Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că partida încă mai continuă, iar dadaismul încă mai are destule lucruri de făcut? Se află încă la putere limbajele (inclusiv programarea, limbajele electronice), tiparul, raţiunea, teama de natură, impulsul de a vegeta? Să fie spectacolul de azi doar unul paliativ, validat doar de cronici? Jocul acela de şah să fi fost o victorie a lui Tzara sau a lui Lenin, sau era doar o tragere la sorţi?”
Întrebări tulburătoare, cărora focalizarea pe un fenomen în aparenţă cultural, dar în esenţă profund politic, încearcă să le răspundă ironic-cinic, suav-ambiguu, întregul demers al lui Andrei Codrescu. Atât în partea sa ilustrativ-istorică, cât şi în aceea biografic-interpretativă, el aruncă sonde, le citeşte conţinutul, dar nu se grăbeşte să tragă concluzii. Andrei Codrescu e, desigur, conştient de precaritatea estetică a produselor dadaiste şi, drept urmare, se fereşte să citeze prea mult. Din acest motiv, mai mult de jumătate din carte e dedicat istoriei real-apocrife a grupului de indivizi care, în plin război mondial, şi-au găsit un adăpost în neutra Elveţie. Şi l-au găsit mai degrabă pentru a-şi duce la apogeu obsesiile, decât pentru a încerca să acosteze la un ţărm al liniştii. Figuri complementare, Poetul şi Revoluţionarul trag la acelaşi atelaj, împingând istoria în groapa de unde încerca să iasă. În absenţa unei exegeze profunde, mitul poate prinde aripi gigantice!
Deşi vorbesc limbaje în aparenţă diferite, cei doi ne împing în aceeaşi direcţie a devenirii istorice: „Tzara vorbeşte despre flori, suflet, despre divinul din noi şi despre degete, în timp ce Lenin ne spune cât de lesne se lasă oamenii înşelaţi şi furaţi atunci când li se înmânează «mărfuri». Amândouă fragmentele pornesc de la recunoaşterea fundamentală a existenţei nedreptăţii, doar că Tzara îi salută cruzimea şi îi împinge contradicţiile până în punctul din care va înceta să mai existe în interiorul limbajului şi, se speră, în limitele vieţii, pentru că a fost sabotată de poezie. Lenin l-a găsit pe vinovatul cel ticălos în capitalismul cel insidios, cel care se furişează, care îi jefuieşte pe muncitori în timp ce îi distrează. ş...ţ Pe Lenin îl doare în cot de ce simt muncitorii. Hai să facem mai întâi revoluţia, apoi automatizăm totul şi, în cele din urmă, toată lumea se va simţi mai bine. Tzara ar prefera să fie mai degrabă obiectul ridiculizării vehemente decât cauza unui căscat plictisit.”
Deşi aflaţi la aceeaşi masă, Poetul şi Revoluţionarul îşi păstrează identităţile distincte. La oricâte compromisuri va fi împins, Poetul rămâne poet – de fapt, Măscărici, pentru că spectacolele Dada erau stâlciri ale unor forme artistice deja existente. Şi oricâte mutări pe tabla de şah, oricâte volute prin textele lui Marx, oricâte mişcări practice abile va flutura sub ochii fanatizaţi ai adepţilor, Lenin rămâne ce-a fost întotdeauna: „un ideolog ucigaş în masă”. Un ideolog-trişor, în numele fericirii promise, dar niciodată atinse.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius