Două sute de pagini de istorie literară, parcurse iniţial cu sufletul la gură, în doar trei ceasuri de lectură întinsă şi concentrată au reuşit aproape să-mi dea peste cap o convingere cumpănită – structurată pas cu pas de-a lungul ultimilor cincisprezece ani, şi anume că epoca actuală, a tranziţiei postcomuniste, este de departe cea mai nefastă pentru literatură, şi-n privinţa relaţiei cu canonul valoric al marii literaturi, şi-n privinţa tirajelor şi pieţei de carte, şi-n privinţa statutului social şi material al scriitorului şi încă-n alte multe privinţe aflate-n legătură cu diverse domenii ale politicului, culturalului şi socialului.
Bineînţeles că ce trăieşti pe propria piele tinde spre un grad mai înalt de atrocitate decât ce afli din ce povestesc alţii despre un trecut părând chiar mai îndepărtat decât ar arăta-o cei 60-70 de ani scurşi de-atunci, şi totuşi lumea aceea, aflată ca şi pe altă planetă faţă de cea actuală, a existat şi continuă să existe prin cărţi precum Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, a Anei Selejan (Ed. Cartea Românească, 2011), depunând eventual mărturie că întotdeauna a fost şi, implicit, este loc pentru mai rău.
Ceea ce ştiam despre perioada realismului socialist se baza pe relatări ale unor martori oculari cuprinse mai ales în jurnalele şi memoriile apărute după 1989 comentate-analizate-decriptate de autoarea Ana Selejan, cu focalizare pe intervalul 1944-1960, şi care fac practic subiectul unor mistificări ajustate de cei mai mulţi din cei zece protagonişti ai volumului, cu adevăruri generale şi de suprafaţă. Să amintim că este vorba mai ales de privilegiaţi notorii ai regimului, care practic şi-au dat obolul şi au pus umărul la distrugerea literaturii prin pervertirea cruntă a canonului valoric (Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Dumitru Micu, Sorin Toma, Lucia Demetrius), plus trei scriitori fruntaşi de pluton (Nina Cassian, Victor Felea, Petre Solomon), beneficiari ai unor privilegii mai mici decât ale primilor şapte, dar incredibile, de neconceput la o adică pentru scriitorii de azi. Înregimentarea ideologică a acestora era vegheată şi condusă cu mână forte de instituţia criticii literare, a editurilor, a presei culturale şi Uniunii Scriitorilor.
Singurul scriitor de calibru dintre cei zece, Petru Dumitriu, despre care am scris de altfel ca atare la câţiva ani după revoluţie (o recenzie la Incognito, în „Adevărul Literar şi Artistic”, intitulată Cel mai mare scriitor român) este şi singurul care-şi recunoaşte integral vina şi-şi reneagă chiar toată opera scrisă în perioada petrecută în ţară, acceptând însă, sub presiunea celor care-l intervievează, Eugen Simion şi George Pruteanu, că romanul Cronică de familie rezistă ca literatură până azi. Personal simt nevoia să adaug alte două titluri: Proprietate şi posesiune şi Ne întâlnim la Judecata de apoi, acesta din urmă scris în primii ani petrecuţi în exil, dar prin temă şi date de timp şi spaţiu aparţinând perioadei sale romaneşti, care coincide altminteri cu perioada cuprinsă în Adevăr şi mistificare. Legat de Petru Dumitriu şi de comparaţia din primele rânduri ale acestui articol dintre aspectele nefaste ale epocii actuale şi ale epocii realismului socialist, nu pot să nu constat că atunci, în cea mai neagră perioadă proletcultistă, au apărut germenii unui centru de putere al literaturii române, nedepăşit în ultimii douăzeci de ani de literatură în regim de libertate. Atunci s-au afirmat, cu nişte capodopere romaneşti practic, autori precum Petru Dumitriu, Marin Preda şi Eugen Barbu, fiecare cu destinul său scriitoricesc şi privat, asupra căruia nu insist. Mă rezum doar la a spune că paradoxul apariţiei unor scriitori valoroşi în acea epocă este aparent, deoarece formarea lor a început în interbelic, în siajul unor romaniceri precum Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Blecher, Călinescu, Sebastian, Eliade şi mulţi alţii, reevaluaţi ulterior ca autori de mâna a doua, dar practic aflaţi peste multe din vârfurile romancierilor din aceste vremuri. Nu mai spun că-n siajul autorilor Cronicii de familie, Moromeţilor, Gropii s-au format alţi mari romancieri români, din generaţiile numite şaizeciste şi şaptezeciste, precum D.R. Popescu, C. Ţoiu, Fănuş Neagu, Petru Popescu, George Bălăiţă, Eugen Uricaru, Paul Goma şi încă mulţi anii, care au apropiat şi adesea au identificat literatura română cu canonul valoric al marii literaturi.
Revin: aşadar, unul singur din zece îşi recunoaşte cu asupra de măsură vina, poicăindu-se, ceea ce s-ar putea constitui într-o metaforă a episodului biblic referindu-se la cetatea Sodomei, pe care Dumnezeu ar fi dispus s-o salveze în cazul când s-ar afla în ea fie şi doar un singur credincios. Revin şi asupra celorlalţi nouă care în jurnalele şi memoriile dedicate judecăţii posterităţii, practic nu-şi recunosc nici o vină. Mi se pare tipic românesc la o adică şi potrivindu-se fest cu sintagma care spune că marea vocaţie – literară sau de alt fel – este în ultimă instanţă o chestiune de caracter. Astfel, din mărturiile lui Dumitru Micu, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu reiese cât se poate de limpede că singurii vinovaţi pentru starea de fapt din literatura acelei perioade, pentru deşertul spiritual şi cultural desfăşurat de-a lungul a aproape douăzeci de ani, sunt politrucii din redacţii şi edituri. Sorin Toma povesteşte şi demonstrează cum în acţiunea sa de desfiinţare a lui Arghezi nu a fost mai mult decât o unealtă ca şi neînsufleţită în mâna politicienilor, care ulterior au făcut din el un ţap ispăşitor. Incredibil, dar există şi memorialişti care nici nu-şi pun problema compromisului şi răului făcut literaturii: din Amintirile deghizate ale lui Crohmălniceanu apărute imediat după revoluţie, nu se poate afla absolut nimic despre rolul autorului în configurarea şi aplicarea în literatura română a doctrinei proletcultiste. Trebuie că această mistificare a lui n-a fost în zadar, de vreme ce mulţi spun şi azi despre el că şi-a spălat în bună măsură păcatele, încurajând şi îndrumând nişte tineri pe calea aspră şi frumoasă a literaturii adevărate. Acei tineri ar fi de găsit în culegerea de debuturi în proză Desant, însă foarte puţini dintre ei – doi sau trei – sunt de regăsit în viaţa literară contemporană.
Sorin Toma şi Mihai Beniuc insistă în permanenţă în mărturiile lor asupra strădaniilor personale de a face cât mai mult bine literaturii şi scriitorilor personal, sprijinind cu mari sacrificii valoarea, în pofida vicisitudinilor vremurilor. Există şi din cei care se plâng de scăderea temporară a prestigiului literar, în pofida râvnei depuse pentru a fi pe placul partidului, precum Victor Felea, Nina Cassian sau Lucia Demetrius. Aceasta din urmă mi se pare un caz cu totul special, care întruchipează prototipul scriitorului cu conştiinţa ireversibil spălată şi organul estetic extirpat. „Am crezut în tot ceea ce am făcut” este cuvântul de ordine, dominant al memoriilor sale şi, într-adevăr, din depoziţia ei reiese fără nici un dubiu că a crezut sincer în tot ce a făcut.
Ea îmi aminteşte cumva de poetul Ion Gheorghe, care, la ani buni după revoluţie, incrimina huliganii care au batjocorit tricolorul decupând stema şi au produs înlăturarea lui Ceauşescu... Petre Solomon umblă prin fabrici şi pe şantiere, documentându-se pentru reportaje şi poeme proletcultiste – o carieră scriitoricească ce nu-l satisface, până ce meseria de traducător îi schimbă statutul şi standingul, deschizându-i orizontul realizării personale prin călătorii şi misiuni de lucru în Occident. Asta în vreme ce M.R. Paraschivescu în al său Jurnal al unui cobai, care ar putea aparţine unui experimentator pe cobai, omite cu bună ştiinţă campania sa de presă dusă împotriva lui Arghezi.
Zece depoziţii de martori şi deopotrivă protagonişti ai epocii aşadar, puse faţă-n faţă de autoare cu faptele şi traiectoria lor reală extrasă din presa vremii şi alte documente construiesc punct cu punct o contraexpertiză a împrejurărilor săvârşirii unei crime împotriva literaturii în perioada 1944-1960, care modifică substanţial verdictul iniţial, bazat exclusiv pe respectivele depoziţii, precum şi alte verdicte ulterioare decurgând din primul. Ca o concluzie, autoarea constată: „unii au depus mai multă râvnă, alţii mai puţină, ceea ce mă îndeamnă să adaug: au fost şi scriitori care n-au scris deloc în acea perioadă şi scriitori care au făcut ani grei de puşcărie politică, salvându-se în acest fel şi oferind o şansă de salvare şi literaturii.”
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius