Contextul istoric si teologic al Sinodului I Ecumenic

[altmariustotal ortodox]

Formula din prologul ioanin "Cuvantul S-a facut trup" (Ioan 1, 14) si imnul hristic din Filipeni 2, 5-11, unde Sfantul Apostol Pavel descrie parcursul lui Hristos incepand cu coborarea de la Tatal, trecand prin moarte si revenind prin inaltare la Tatal, au constituit pentru Parintii primelor veacuri jaloanele invataturii hristologice.

Primii teologi crestini au analizat taina Preasfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu in lume, adica a iconomiei mantuirii. intrebarile aparute s-au referit atat la raportarea Fiului fata de Tatal si Duhul Sfant, cat si la posibila unire dintre dumnezeire si umanitate in persoana Sa. Cu aceasta problematica se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice (325-787), in care s-au formulat dogma trinitara si cea hristologica, precum si teologia icoanei.

Atitudinea imparatului Constantin fata de disputa ariana

Victoria imparatului Constantin cel Mare (306-337) asupra lui Liciniu la Chrysopolis, 19 septembrie 324, a adus unitatea politica a intregului Imperiu Roman.

Noul imparat a anulat toate dispozitiile de persecutie ale lui Liciniu, intelegand ca este chemat de Dumnezeu pentru raspandirea credintei crestine. Deja in toamna lui 324, noul bazileu a fost informat despre cearta teologica izbucnita la Alexandria intre preotul Arie si episcopul Alexandru, referitor la relatia dintre Dumnezeu-Tatal si Fiul Sau, ce tulbura de mai multi ani unitatea de credinta a Rasaritului. Constantin cel Mare, care avea deja o experienta prin implicarea in cearta donatista din nordul Africii inca din toamna anului 312 si convocarea sinoadelor de la Roma din 313 si Arelate 314, a trimis imediat o scrisoare catre Alexandru al Alexandriei si catre Arie (textul scrisorii la Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare, (II, 64-72), traducere de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, Bucuresti, 1991, p. 117-121), prin consilierul sau, Osius de Cordoba, in care le cerea acestora sa revina la unitatea credintei si deplangea faptul ca s-au certat din cauza unor "pricini marunte si atat de neinsemnate" (Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare, II, 71, 1). Neintelegerea mizei teologice a disputei dintre cei doi nu l-a ajutat pe Constantin sa aplaneze cearta, iar prin aceasta sa scuteasca Biserica de un episod dramatic al existentei ei.

Prima informatie despre un "mare sinod"

Osius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor, a trecut in drumul de intoarcere spre resedinta imperiala Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat la sfarsitul lunii decembrie 324 un sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, in cadrul caruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustatios si au fost depusi si anatematizati trei episcopi sustinatori ai lui Arie - Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia si Theodot de Laodiceea. Acestora li se oferea sansa sa se justifice la marele sinod ce urma sa se desfasoare la Ancyra, in Galatia, in anul 325. Aceasta este prima informatie privitoare la convocarea unui "mare sinod" de catre imparat, dar in cele din urma acesta nu s-a mai tinut la Ancyra, ci la Niceea (azi Iznik, in Turcia), resedinta imperiala de vara.

Refugiul lui Arie in Palestina

Dincolo de detaliile legate de cronologia inceputului certurilor ariene, putem situa inceputul neintelegerii in jurul anului 318 (dupa alta datare 320), atunci cand intr-un sinod alexandrin Arie si partizanii sai au fost excomunicati de catre episcopul Alexandru al Alexandriei. Presbiterul alexandrin a sustinut ca Logosul apartinea lumii create, atunci cand episcopul Alexandru al Alexandriei i-ar fi rugat pe presbiterii din oras sa-si exprime pozitia cu privire la textul din Pildele lui Solomon 8, 22: "Domnul m-a zidit la inceputul lucrarilor Lui; inainte de lucrarile Lui cele mai de demult". Arie si alti sase preoti si diaconi alexandrini din anturajul sau (in scrisoarea de protest catre episcopul Alexandru a lui Arie erau numiti sapte preoti, doisprezece diaconi si doi episcopi libieni) au fost excomunicati si s-au refugiat in Palestina. De aici, sprijinit probabil si de Eusebiu de Cezareea Palestinei, Arie cauta ajutor la mai multi episcopi palestinieni, sirieni, precum si la Eusebiu de Nicomidia, episcopul capitalei imperiale. Arie scrie multe scrisori din Palestina, in timp ce episcopul Alexandru este nevoit sa-si sustina pozitia.

Dezbaterile teologice au divizat episcopatul din imperiu, unii sustinandu-l pe Arie, altii pe episcopul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia a convocat in 320 (dupa alta datare 323) la sediul sau episcopal un sinod cu participarea episcopilor din Bitinia, Siria si Palestina, unde acestia au afirmat comuniunea cu Arie, cerandu-i episcopului Alexandru reprimirea acestuia in Biserica. Evident, episcopul alexandrin a refuzat categoric aceasta decizie, iar astfel cearta a escladat pana la 19 septembrie 324, cand Constantin cel Mare il invinge pe Liciniu si devine imparat si al Orientului. La cumpana dintre anii 324/325 are loc sinodul de la Antiohia, care i-a condamnat pe Arie si pe sustinatorii sai, despre care am relatat mai sus, fiind doar pregatirea pentru Sinodul de la Niceea din 325.

"Marturisiri de credinta"

Ceea ce este important pentru istoria Crezului niceo-constantinopolitan este faptul ca, in cadrul certurilor teologice amintite, Arie, precum si alti episcopi, au creat obiceiul de a-si sustine propria pozitie teologica prin "marturisiri de credinta". Arie insusi, alaturi de preotii si diaconii ce-i sustineau pozitia, au prezentat episcopului Alexandru in cca 320 o marturisire de credinta proprie, in care sustineau unicitatea lui Dumnezeu si statutul de creatura al Fiului, desi unul special in interiorul creatiei.

Simbolul antiohian

Sinodul antiohian din 324/325 amintit mai sus, la care au participat 56 de episcopi din Palestina, Arabia, Fenicia, Siria, Cilicia si Capadocia, a redactat o scrisoare sinodala cu o marturisire de credinta, pastrata in limba siriana si descoperita de Eduard Schwartz si reconfirmata de Luise Abramowski. Acest simbol de credinta condamna arianismul si se refera evident la expresii folosite de Arie in marturisirea trimisa de el episcopului Alexandru (o traducere in limba engleza a acestei marturisiri de credinta ofera Jaroslav Pelikan and Valerie Hotchkiss (Editors), Creeds & Confessions of Faith in the Christian Tradition: Vol. 1. Rules of Faith in the Early Church. Eastern Orthodox Affirmations of Faith. Medieval Western Statements of Faith, Yale University Press, New Haven - London, 2003, pp. 85-86). Simbolul antiohian foloseste expresii biblice pentru intemeierea dumnezeirii Logosului, fara sa utilizeze conceptul deofiinta sau sa dezvolte conceptual relatia dintre Tatal si Fiul. Importanta acestui simbol consta in faptul ca a devenit "precursorul tuturor marturisirilor sinodale" (John N.D. Kelly), bazandu-se probabil pe structura unei vechi marturisiri locale, pe care a imbogatit-o cu noi expresii antiariene.

Pentru istoria Simbolului niceean este fundamental atat faptul ca acest simbol a fost redactat prin adaugiri la o veche formula de credinta trinitara, precum si existenta anatematismelor la finalul sau, care de fapt condamna punct cu punct invataturi prezente in Thalia lui Arie.

"Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt, si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal." Filipeni 2, 5-11

pr. conf. dr. Daniel Benga

Sursa: ziarullumina.ro