În numărul trecut, am comentat neverosimila (cel puțin pentru mine) corespondență dintre Constantin Noica și Paul Anghel. Nu cu mult timp în urmă, marcasem Centenarul Monica Lovinescu, scriind, în două episoade, atât despre critica ei literară, cât și despre jurnalele ei. În acestea din urmă, Noica este un personaj destul de consistent, direct și indirect. Un reper cu care autoarea dialoghează la distanță, dar și personal, atunci când filosoful a făcut prima sa vizită postbelică la Paris, în anii 1970, iar Monica Lovinescu a fost, discret și benevol, consilierul de relații publice al filosofului, în jurul căruia a strâns o bună parte din exilul românesc.
În schimb, realizatoarea „Tezelor și antitezelor la Paris“ nu este niciodată menționată de Noica în cele nu mai puțin de 72 de scrisori trimise protocronistului de la „Tribuna României“. Și nici soțul ei, Virgil Ierunca. Să-i fi fost frică lui Constantin Noica de posibilele „indiscreții“ cu adresă ale corespondentului pe care, altfel, îl admiră și-i propune, simbolic, chiar o catedră universitară? Să se fi temut, poate, de anturajul sulfuros al lui Paul Anghel și, de ce nu?, de o probabilă inter ceptare a corespondenței? Știm din dosarul de urmărire in formativă, editat de Dora Mez drea, că Noica era supravegheat pas cu pas, iar scrisorile sale erau în mod constant interceptate. Sau, pur și simplu, Monica Lovinescu – mai exact, instanța intelectuală și morală pe care aceasta o reprezenta – nu conta la fel de mult în ecuația gân ditorului, pe cât conta pentru noi, ceilalți, care o ascultam la microfonul „Europei libere“?
O analiză a raportului dintre cei doi – care, fiecare în felul său, a reprezentat înainte de 1989 un reper pentru intelectualitatea românească – mi se pare demnă de interes și, mai ales, necesară. Acum, când în urma unei serii de dezvăluiri, a devenit limpede că în spatele fațadei de „rezistență prin cultură“ împotriva regimului comunist s-au intersectat, în realitate, o multitudine de comportamente și atitudini. Nu toate, având legătură cu cultura, iar multe, nici cu ideea de rezistență.
Mai întâi, să nu uităm că diferențele de atitudine dintre cei doi s-au manifestat cu putere încă dinainte de finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. În timp ce Noica nu a frecventat nici măcar de curiozitate Cenaclul „Sburătorul“ (așa cum făceau alți apropiați ai lui Nae Ionescu, ca Mihail Sebastian sau Ion Călugăru), fiica liberalului E. Lovinescu s-a ținut la distanță de Mișcarea Legionară. În cadrul căreia rolul filosofului a fost mai puțin inocent decât ne-ar plăcea să credem. Să nu uităm, de pildă, că Noica a fost redactor-șef al ziarului „Cuvântul“, oficios al Mișcării, în timpul regimului legionaro-antonescian dintre 6 septembrie 1940 și 24 ianuarie 1941, inclusiv în zilele rebeliunii legionare, când articolele publicate în ziar au atins unul dintre punctele cele mai josnice din istoria publicisticii românești. E neclar motivul pentru care Antonescu l-a exonerat pe Constantin Noica de pedepsele rezervate majorității legionarilor care luaseră parte la rebeliune: se poate să fi contat reputația culturală, dacă nu cumva filosoful își va fi turnat convingător cenușă în cap, cum au făcut și alți intelectuali legionari.
Și după prăbușirea regimului antonescian, în perioada de echivocă „democrație“ dintre 1944-1947, comportamentul celor doi diferă net. Monica Lovinescu se angajează deschis în opoziție față de comunizarea României, participând la inițiative politice – cum a fost marea manifestație a tineretului, din 8 noiembrie 1945, reprimată sângeros de bandele comuniste – și la demersuri intelectuale. Cred că nu exagerez dacă includ între acestea resuscitarea de scurtă durată a Cenaclului „Sburătorul“. Constantin Noica, în schimb, dacă este să ne ghidăm după însemnările vagi din jurnalul său filosofic, petrece cei trei ani de pseudo-democrație postbelică într-o confuzie politică și intelectuală totală. Aspiră să întemeieze școli platoniciene de filosofie (în România aflată sub cizma lui Stalin!), dar nu-i găsim numele în nicio manifestare publică. Nici de opoziție, nici de adeziune la noul regim in statu nascendi.
Ruptura de destin, urmată de o inevitabilă apropiere, se produce abia după ce fiica lui E. Lovinescu, convinsă că deocamdată nu se mai poate face nimic, decide să plece din țară. La început, sub forma unei burse de studii la Paris, iar după abdicarea Regelui Mihai I, prin asumarea deplină a exilului, cu tot ceea ce însemna acesta (precaritatea traiului zilnic pentru cea rămasă în Occident, prigoana politică pentru mama, Ecaterina Bălăcioiu, prizonieră la București). Noica, în schimb, nu a făcut nici cel mai mic efort de a pleca din România, deși probabil că, dată fiind prietenia cu Mircea Eliade și Emil Cioran, ca și suprafața sa culturală, i-ar fi fost mai simplu decât Monicăi Lovinescu să își afle un rost în Occident. Însă filosoful a ales – nu se știe de ce, nu a furnizat niciodată o explicație plauzibilă – să rămână în țară, în ghearele dușmanilor săi de moarte. După instaurarea regimului comunist, începe calvarul lui Noica: anchete, domiciliu forțat, apoi pușcăria, în urma ultimului mare proces politic din România comunistă (procesul „lotului Noica“). Pușcăria îl transformă pe filosof, inevitabil, într-un reper anticomunist și îl absolvă, cel puțin pe moment, de culpa adeziunii sale la extrema dreaptă și la violența politică.
Relația epistolară cu Eliade și mai ales cu Cioran – care declanșează și ancheta în urma căreia Constantin Noica va fi condamnat la închisoare – îl aduce în atenția Monicăi Lovinescu, care la acea dată începuse deja să lucreze la Radio France. Mai mult ca sigur că aceasta nu uitase cine era, din punct de vedere ideologic, Noica: însă, pragmatică și dornică de a coagula o opoziție cât mai semnificativă față de regimul comunist de la București, a ales să mizeze, în primul rând, pe excelența culturală și pe anticomunismul presupus la cel trecut prin pușcăriile regimului. Iar după amnistia din 1964 și revenirea treptată în viața culturală a majorității foștilor deținuți politici, numele lui Noica devine – dată fiind și prietenia cu Eliade și Cioran – o constantă pe lista celor pe care Monica Lovinescu conta. Cultural (aici, absolventa Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București se baza nu doar pe lectura ei și a lui Virgil Ierunca, ci și pe cea a lui Emil Cioran, care lasă în jurnalele scriitoarei alte opinii despre filosofia noiciană decât cele formulate public!), dar nu numai cultural. Foarte probabil, atitudinile bizare, ca să nu spun dubioase, din manuscrisul intitulat postum Rugați-vă pentru fratele Alexandru nu ajungeau până în capitala Franței…
Declicul (și șocul conținut) aveau să se producă, așa cum am spus, la prima sosire a filosofului în Occident, după ieșirea din pușcărie și „purgatoriul“ anilor de „mic dezgheț dejisto-ceaușist“. La o întâlnire cu crema exilului, organizată cu devotament chiar de către Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Noica avea să dea o năucitoare demonstrație de conformism. Mai concret, după cum narează în jurnal – alb, neutru, fără incriminări – chiar gazda întâlnirii, filosoful a încercat să justifice totul: și rămânerea în România ocupată, și revenirea sa cuminte în rândul intelectualilor publici, și credința sa halucinantă că se poate face cultură de performanță universală într-un regim comunist. Monica Lovinescu va avea parte și de o explicație ulterioară, în cerc închis, cu Noica. Însă nu aceasta o va determina să continue a-l prețui și susține pe filosoful care se afla (era deja limpede pentru diaristă) dincolo de bine și de rău.
A cântărit mai greu, cred, pe de-o parte, pragmatismul celei care a știut întotdeauna ce să sacrifice și ce să nu sacrifice, pentru ca marea cauză a luptei împotriva comunismului să nu fie pierdută. Pe de alta, a funcționat moștenirea spirituală paternă: mai precis, cultul lovinescian al „resemnării în fața evidenței“ operei. Opera filosofică a lui Constantin Noica, excepțională chiar făcând abstracție de contextul social-politic în care a fost elaborată, îl plasa de partea celor care nu puteau fi, pur și simplu, execrați. În fine, aș mai adăuga un element: prin el, Monica Lovinescu a ajuns la Gabriel Liiceanu și la Andrei Pleșu, cele mai strălucite reușite intelectuale ale „Școlii de la Păltiniș“. În numele prețuirii depline și al prieteniei desăvârșite, în special cu Gabriel Liiceanu, conștiința exilului românesc a continuat să-l privească pe Noica nu cu îngăduință, dar cu înțelegere. Și cu o dreaptă cumpănire a meritelor sale și ale vechii Românii, al cărei reprezentant era, în fond, filosoful. O Românie pe care fiica lui E. Lovinescu a refuzat, pe bună dreptate, să o vadă ca pe o caricatură în care există numai extrema dreaptă și extrema stângă.
Din partea lui Noica, însă, nu prea avem motive să înregistrăm altceva decât o anume indiferență față de acțiunea salutară a Monicăi Lovinescu. Nu doar că filosoful disprețuia critica literară și avea, în subsidiar, cele mai amuzante opinii despre literatura contemporană, la care nu se pricepea deloc. Proiectul său, al unei culturi române de performanță universală, construită nu doar ignorând regimul comunist, ci chiar utilizându-i pârghiile, se lovea ca de un zid de vocea de la microfonul „Europei libere“. Care sublinia neîncetat că valorile absolute nu se pot naște din minciună, conformism și ilegitimitate.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius