Constanta Buzea - Pagini de jurnal 1972

[altmarius]

Proză:
Creştetul gheţarului - pagini de jurnal de Constanţa Buzea

www.romlit.ro @Romania Literara no.21 / 2010

2 aprilie 1972, Braşov Ieri, când i-am lăsat pe copii la bunici, Ioana se stăpânea cu greu să nu izbucnească în lacrimi, spunând: „Vezi, mămico, ce cuminte sunt? Eu nu plâng că pleci. Dormim aici o noapte şi-apoi matale vii şi ne iei. O să-i iubim pe bunici pentru că ei sunt scumpi, bătrâni şi săraci. Şi ştiu că eu îi pot face fericiţi dacă sunt bună. Să-mi aduci de la Braşov o prinţesă din profil şi o prinţesă din faţă"... Sfâşiată, i-am lăsat pe toţi patru în dreptul porţii, pe stradă, pe peluza cu troscot, fluturând din mâini, până am ajuns după colţ. La bunici, am deschis o sticlă de şampanie, pentru aniversarea mea. Am chemat-o şi pe tanti Margareta Ciorapciu. În 31, seara, pe la 9, sărbătoream acasă ziua mea cu Dorina, Gogu şi Jebi. S-a comentat incidentul Preda-Caraion. Garoafele - comandate la „Codlea". Tensiunea, şi cearta care a izbucnit de faţă cu toată lumea a trecut cu numai câteva lacrimi vărsate şi uscate sus la mine-n odaie... Sonetul-glosă notat atunci, dezlânat, crispat. Ciuda, umilinţa şi ruşinea de a fi, chiar de ziua mea, ţinta violenţei verbale. Degeaba, când rămânem singuri, îşi cere iertare şi pare să regrete spăşit. Impresia de mizerie rămâne degradantă asupra imaginii mele în memoria celorlalţi. Ne-am cazat la Hotel Tâmpa. Azi, în zona Sinaia, am cunoscut un moşneag de o sută de ani. S-a făcut cu el un interviu. Casa lui la capătul unei pante, acum golaşe, pe care e risipit bălegar din belşug. În deal e un bordei, către care ne-am şi îndreptat, să cuprindem zările cu ochii. Bătrânul rămăsese în vale, făcându-ne cu mâna, până am ajuns noi sus... Bordeiul s-a dovedit a fi un mic grajd pentru animale. În tot pustiul am găsit ghiocei, viorele şi curpeni de munte. Din cauza tăriei aerului larg, Adrian a avut un vertij. Apoi am văzut miei albi şi un exemplar de fluture roşu. Sunt întotdeauna bucuroasă să văd primăvara miel alb şi fluture roşu. Semne de bun augur, îmi dau nădejde pentru tot anul. Miei albi la Şirnea şi fluturele roşu pe coada unei unelte de grădină. Moşul prezisese secetă... „Secetă mare, spusese, şi la noi, când vine seceta, ţine câte doi ani". Trecem prin Bran, Grădina Castelului Bran. Prin ferestrele Casei de creaţie de-aici se vede înăuntru pustiul. Un sat din apropiere - Poarta. Căutăm o casă în care să fiu depusă cu copiii, după ce ne facem veacul la Văleni. Şi iată, casa unui învăţător. Curte cu grajd, miei cruzi şi vaci abia fătate, cu purcei curaţi ca nişte jucării. Ogradă mare cât dealul. Gazdele aduc vin pe care-l toarnă în nişte pahare lungi. Ciocnim afară şi batem palma, fixând perioada când voi veni cu copiii. Oameni încântători, ar vrea să rămânem şi acum, că ne taie un miel, pe care-l prepară la repezeală. Vedem Râşnovul. Cetatea sus, drumul istoric, de o mare frumuseţe. Râşnovul - prima cetate ţărănească de apărare, din secolul 13. Ajungem la (prietenul) Ozun. Camera de vânătoare la familia Trică. Somitate a Braşovului, cu care se face un interviu. Apoi la „ARO", unde lihniţi, ne-am potolit foamea cu saramură de crap. (Cunoscut fenomenul Şerbănică!) În Poiană, foarte mulţi olandezi. Crescătoria de nurci şi păstrăvăria, undeva în drum spre Bacău, pe Valea Oituzului. Şi tot prin aceste locuri, o crescătorie de porci hrăniţi cu lapte şi cu orz, pentru preparare de şuncă pentru englezi (!). Seara revenim în Bucureşti pe la nouă şi jumătate. Mi-e somn, focurile susură, se face cald. 4 aprilie 1972 Rochia de dantelă e gata, grădina semănată, caişii pe punctul de-a se scutura de flori, liliacul alb poc-neşte-n muguri mari. 28 de lăcră-mioare-n piatra scării. O viitoare carte pentru copii, cu Floarea obosită, Grasa zburătoare şi Povestea blănii de lup. E atât de cald că se cere piciorul gol în sandale. Adrian îmi dictează fără milă şi tot timpul, istovindu-mă. Din nou violent, irascibil, paranoic, alternând cu o insuportabilă, incredibilă blândeţe. Cădem de acord că pielea ursului din pădure ne aparţine, ca şi cioara vopsită de pe gard... 9 aprilie 1972, Bârca Sfintele Paşti la ţară. Doctorul Cincă şi doctoriţa Dumitrescu decid că micuţii noştri n-au pojar, dar că nu-i putem lua la drum. Masă cu miel şi vin din via nouă din curte. Mam'mare cafele pregăteşte şi tat'tare în toate ghiceşte. Găini, porumbei, un cocoş multicolor, părul şi vişinul în floare. De ziua mea, în curte, la Bucureşti, pe locul mărului uscat am sădit un puiet de măr. Găinile noastre cu accese canibalice, se ucid între ele, care pe care. Au dat de gustul sângelui. Vedem un spectacol superb, o cavalcadă de cai. Mâine ne întoarcem la Bucureşti. 10 aprilie 1972, spre Bucureşti Popas între câmpuri la o fântână cu picturi, îngrădită şi cu bănci de piatră. Grâul frumos cere ploaie. Livezi înflorite („ca o procesiune de mirese" - M.R.P.). Nea Stan din Băileşti repară motorul. La radio, Maria Lătăreţu îşi gâlgâie trilurile olteneşti: „Apă bună de beut/ Eu nu pot să te mai uit". Sălcioare aurii înflorite dau drumul parfumului lor de miere caldă. Câteva găini vii luate de la Bârca ciugulesc în portbagaj răsadurile de zambile. Şoseaua se umple de duhorile benzinei. Ajunşi acasă, ne îmbrăţişăm bolnăviorii. 15 aprilie 1972 (2-3 noaptea) De cântec gura mierlei se descarcă... Candori şi frăgezimi şi muguri, turme De muşte dulci... Şi iarăşi cred despre un loc anume/ Prin care trec, din care n-aş mai pleca,/ Aici m-am născut, aici aş dori să mă-nhume/ Mâinile tale în sprijin pe crucea mea... Ne sună naşii Georgeşti. Au ajutat-o pe mama să transporte cu maşina lor televizorul. De-acum începe să economisească pentru frigider. Săraca de ea! Săracii de ei, amândoi! Marilena, tanti Tori, unchiu' Mitu şi unchiu' Ionel, dar şi Lidia. Mi-au sosit neamurile grămadă. Ca la nuntă, ce mai! Va fi o nuntă, a fost o despărţire. Nu înţeleg cum a fost dislocată Irina din dragostea ei cu Paul? Dar va fi nuntă, Marilena cu voalul ei acoperindu-se şi aşezân-du-se lângă Paul, încadrându-se în conturul Irinei umbrit încenuşându-se. Tot o nuntă va fi, dar nu aceeaşi. Şi plouă. Discuţia în contradictoriu în jurul luării copiilor la biserică, la ceremonie. Telefonul Mustricilor nu apelează. Cum să dăm de bunici? Eveniment! Răspuns la o anchetă în Contemporanul. Ieri şi azi ne-am rupt picioarele umblând după cadouri. La Consignaţia, o stofă din păr de cămilă (2.013 lei) şi o măsuţă în stil brâncovenesc (940 lei). Nici vorbă acum! Iar altădată, niciodată. Marfa se vinde, banii se scutură în altă direcţie, evenimentele se ofilesc. Dacă nu se vând până joi, când iau o colaborare, rămâne de joi până mai apoi... Plouă în rafale, cu burlane-darabane. 29 aprilie 1972, Văleni Suntem de zece zile aici, aduşi şi abandonaţi de Adrian. La venire ne-a însoţit şi D.R. Popescu, interesat să capete de la Lena nişte texte de-ale lui Miron ca să le publice în Tribuna. Exemplarul (ultimul, oare?!) din Jurnalul unui cobai, aflându-se în păstrare la familia Sârbu, D.R.P. cu Adrian şi Lena se deplasează la familia Sârbu. Aici, o scenă stupefiantă. Tatăl Nuşicăi, nebunul, barează vigilent şi teatral, cu braţul, uşa spre bibliotecă. Ştia bătrânul ceva? Simţea el ceva? Declamă: „Am ordin să nu dau voie nimănui". Şi nimeni nu reuşeşte să intre, afară doar de femeia de serviciu, care ştie unde ascunde Nuşa cheia. Într-una dintre zile Val Sârbu vine cu bomba că s-ar fi legiferat impozitul pe darul de nuntă. Verificăm la Zina ştirea şi ea ne confirmă. Vizităm Casa Iorga şi Muzeul de Artă Medievală din Văleni. Icoane pe sticlă puţine, câte au fost salvate şi recuperare de pe Teleajen. Mobilă Brumărescu, broderii şi costume de epocă, vestimentaţie boierească. Starea Muzeului e îngrijorătoare. Plouă prin acoperiş, duşumelele au balans şi scârţâie sfâşietor. Grosul colecţiei a fost distrus, ca şi vestita tipografie cu corpuri de literă aduse de Iorga din toată lumea. Lena: „Toate au fost aruncate. Făcute fărâme şi aruncate pe Teleajen. Ceea ce ai văzut, galeria de icoane, a fost încropită, de ruşine, din darurile sărace pe care copiii lui Iorga le-au făcut acestui prăpădit de muzeu. Iar vălenarii nici nu dau pe la Muzeu. Ei preferă să intre peste drum, la Bufet, şi să se îmbete. Nici nu le pasă, nici nu-i interesează". De o săptămână lucrez, după o sumară iniţiere, la o icoană pe sticlă de mari dimensiuni. Încerc să fac o copie după cea mai frumoasă icoană pe sticlă existentă în casa lui M.R.P. Bineînţeles că nu am folie de aur şi o să folosesc poleială gălbuie. Efectul, dacă nu te uiţi de-aproape, e grozav. Ca şi bucuria de a fi reuşit într-un domeniu fascinant un prim pas. Aproape toată ziua, de la 9 dimineaţa la 5 după-amiaza, cu migrenă, venin, somnolenţă, fotofobie şi ameţeală, criza mea de fiere! Mâine sper să ne ducă cineva la Bucureşti. Lena, cu copiii la cimitir. Speră ca Adrian să fie de acord să încerce să-i explice lui Mitică dispariţia lui Miron. Mitică n-a realizat încă. El crede în povestea frumoasă că Miron locuieşte pe lună. A întrebat într-una dintre seri, îngrijorat foarte: „Cum îşi ia tata medicamentele acolo, în lună, pentru că acolo nu e apă"... 5 mai 1972, Bucureşti Şedinţa Secţiei de Poezie. Suntem puşi la curent cu faptul că în Consiliu s-a votat de V2 de participare la Conferinţa Naţională. În sală cineva rosteşte ironic: „Ciudat!". Fănuş zice repezit: „Nu e împotriva statutului!". Sala: „Ba e împotriva statutului!". Doinaş ne face cunoscut că în Consiliu au fost cinci voturi împotriva ideii de înjumătăţire a obştei la Conferinţă. Vorbeşte şi Adrian, şi e aplaudat. În Biroul şedinţei sunt de faţă Doinaş, Fănuş, Vasile Nicolescu, Ghişe şi Giurgiuca... 5-15 mai 1972 Îmi reglez mintea pe metrica de 11 silabe a sonetului eminescian şi fac exerciţii, pe care le transcriu fără finalitate, aici deocamdată: Şi iar o mierlă harnică migra Aştept o zi săracă, de cenuşă Care să cadă doar deasupra mea Cu ochii arşi de frig aş întreba Să ştiu ce sunt ori ce-am ajuns să par. O mierlă-n cer cojindu-se de var... * Candori şi frăgezimi şi muguri, turme De muşte dulci, refac un timp, pierdutul. Dar, dacă ieri nu am trăit trecutul? 14-15 mai 1972, Bran-Poartă Într-un lan cu brebenei, cu Ioana şi cu Andrei, cu bunicii şi cu doi dintre copiii familiei Potlogea. Făget în ţara păsărelelor, mesteceni, brazi, şi din Castel se vede doar vârful. Şuşuie vânt, iarba-i adâncă, şi casele-n vale, mici, un drum albicios, subţire cât o fundă. Dacă textul pe care-l deşir are realmente un fond, un efect reconfortant, rămâne de apreciat efectul realităţii de lungă durată a acestui peisaj asupra noastră, pe care-l trăim copleşitor şi asupra lui Dumnezeu însuşi ce l-a creat ca să ni-l dăruiască din iubirea Lui de oameni, la capătul timpului. Ce ar mai fi de adăugat? Maşini, care cu boi, albine şi gângănii blânde, chiar şi un helicopter zburând, însă la un nivel mai jos decât al nostru. Reactoare invizibile, topit în cer sunetul lor insinuant, ca de tunete de departe care se-apropie. Nu-ţi vine să faci nimic. Cea mai mare virtute fiind să stai şi să priveşti, să simţi cum oboseli acumulate în trecut te părăsesc, ies din tine, din trup şi din suflet, ca un fel de durere fizică, intensă şi de durată, fără puterea de a controla şi doza ieşirea toxinelor ei, permeabili cum ne-a făcut Dumnezeu cu un scop binecuvântat. Numai să stai şi să priveşti la Tot, la ce se întâmplă neîntâmplându-se sub cerul nesfârşit. Cel mult să aduni, să culegi câteva flori, să le rupi şi ele să-nceapă să moară într-un buchet inutil. Să-ţi pară deodată rău de ofilirea fiecărui fir care te privise încă viu şi se legănase încrezător că nimic rău nu i se poate întâmpla... Vine Andrei repejor să-mi spună că a văzut un păianjen, pe care a vrut să-l omoare. Să-l omoare? Şi iată cum (?) copilul meu inocent ştie deja cum arată un păianjen. Şi cum l-ar fi putut el omorî, el care habar nu are ce este moartea... Cărăbuşi consistenţi zburând ca nişte gloanţe. De ce ca nişte gloanţe, Dumnezeule? Şi ciori - spaima bobocilor de raţă, abia ieşiţi din găoace, ştiu de unde vine pericolul, cu instinctul de conservare la purtător, în fiecare ins veghind vigilent de când lumea. Ciorile - spaimă. Da, spaimă şi pentru puii de curcă, şi a tuturor puilor, care o iau la goană şi se pun la adăpost. Munţii cu şuviţe de zăpadă ni se par aproape. Case din lemn, oameni arând petice de pământ, grăpând în pantă. Iarbă veşnic curată. Acoperişuri de ţiglă... După zece seara, ciudată mi se pare vocea lui Adrian la telefon. Vorbea încet, părea trist, recunoştea că e obosit. Fusese la Stancu şi Stancu îi spusese că va renunţa la Ivasiuc. O posibilă împăcare Stancu - Eugen Barbu? Oricum, buba rămâne, şi e coaptă. Dezolarea din vocea lui Adrian putea izvorî din incertitudne, din nevoia de a fi consolat. Nu o dată de când îl ştiu a procedat astfel în momente de criză, devenind agreabil, complex şi întorcându-se la şoaptă din nevoia de ocrotire când e muşcat din toate părţile. Oboseala şi descurajarea din seara aceasta par să vină mult mai din adânc, dintr-o intimitate neglijată. Părea că-l podidise iarăşi mila de sine. 17 mai 1972, Bran Ziua mamei. 56 de ani. O sărbătorim aici, cu tot dichisul, cu surprize. Nu se aştepta. În jurul mesei, noi şi gazdele. Îi cântăm, o sărutăm, o îmbrăţişăm. De emoţie, plânge. Înainte de masă, excursie de trei ceasuri, pe un deal magic cu mesteceni. Vânt tăricel. Ne prinde soarele şi ne pârleşte. Copiii se joacă în delir. După masă, Andrei, frânt, face un somn de patru ceasuri. O călătorie mai lungă, în interior, aerisit şi liniştit. Seara nu beau decât un ceai. Terapia ceaiului, după îmbuibare. În broderie o faţă de masă. 25 de metri de feston. În aer se simte ploaia, mirosul ei chimic, suav... 18 mai 1972 - de Înălţare Nori deasupra crestelor Vrancei. Ce sonor abrupt la acest nume propriu! De teamă că ne apucă ploaia pe drum, rămânem pe loc la poalele dealului. Sună Lucia O. Putem semna contractele. Se pare că finanţează un italian interesat de serial. Îmi cere un text rezumativ pentru italian. Fram devine o afacere? Oamenii sunt amatori de iluzii. Nu ştiu să spun cum voi finaliza acest proiect. Sunt sceptică. Am fost de la început. În schimb L.O. îşi încarcă planul cu mine. În atingere cu optimismul dumneaei, vibrez câş... Adrian, la telefon, cu aceeaşi voce obosită, îmi comunică din timp că ne-a procurat repartiţia pentru Mare. Din exil în exil, mergi popor luptător... Care mai de care mai tentant. La prima vedere, şi el pe asta contează, poate părea grijuliu cu noi, dar prea ne trimite mereu departe, din ce în ce mai departe de casă. Se întâmplă acasă, din nou, ceva necurat. L-ar deranja să-i fim în preajmă. Nu este ceea ce ar vrea să pară. Mama ştie ceva, dar amână să-mi dezvăluie. Şi eu ştiu ceva, dar mă prefac că habar n-am. Buba coace exact pe acelaşi loc şi cu acelaşi temei. Adaugă subliniind că ne-a procurat repartiţia la Mare „cu destule dificultăţi". Nu văd ce dificultăţi ar fi avut tocmai el, când toată lumea scriitoricească merge pe litoral, fără probleme. Poate doar costul să-l fi durut. Poimâine, sâmbătă, vine pe-aici, să plecăm împreună. Luni începe Conferinţa. Adi Fianu a primit ilustrata mea trimisă din Bran. Îmi transmite felicitări pentru interviul din Tribuna, pe care nu mi l-am văzut încă. Precis o să mi se pară o bizarerie. Mai important decât orice să-i urmăresc pe copii discutând despre căsătorie. Ioana declară că se va căsători cu bunicul Gunesch, iar Andrei, sfătuit şi convins de soră-sa, se va căsători cu bunica. Stau în balconul cu geamlâc. Se-aude pârâul Poarta şiroind ca o ploaie montană. Pe-aici lumea e bogată din munca pământului. Minunea lumii să te sui pe dealuri. O femeie urcă. Aceeaşi care a coborât acum trei ceasuri. Dă bineţe şi intră în curtea ei. Cât a răsuflat de trei ori, îţi povesteşte de-ale ei. Că vântul îi ia ţigla de pe casă, dar că o sprijină cu pietre şi că a legat-o cu sârmă. Că e greu, că îi e slab copilul, că nu pune gura pe lapte. Că ea nu poate dormi că omul care i-a promis să ia un lot de pământ în arendă s-a răzgândit şi-acum pământul rămâne nelucrat. Bărbatul ei e morar, e domn, şi suferă de inimă. Au făcut patru copii pe care i-au dat la carte, la oraş. Oameni înstăriţi, cu mici rafinamente, puri şi buni, prietenoşi. Gazda noastră găteşte bine. Nepoatele - îndrăzneţe şi respectuoase, candide, zvânturate şi moarte după poveşti. Andrei face din senin febră 38o. Sinuzita mea a cedat. Bunica şi-a ars umerii stând la soarele înşelător. Seara se înnorează iar. Pe la 11.30 mi se face somn. Nu sunt mulţumită de ce şi cât am scris aici. Abia dacă se-adună de un sonet chinuit: Pentru că începutul e departe/ Ca o uitare strânsă prin osândă/ Acum şi fără noi pianul cântă/ Cu sunetele îngrădit, cu moarte// Mă bucură, mai mult mă înspăimântă./ Să râd, să tac dezamăgind ca ieri,/ Sufletul meu scutindu-l de poveri/ În risipită starea lui de pândă.// Când de un vis rănit, ascuns în grabă/ Clapele albe-n cele negre scapă,// Răbdare, frăgezimi şi muguri, turme/ De muşte dulci, refac un timp, pierdutul.// Dar dacă ieri nu am trăit trecutul,/ Ce preţ mai pun, fără dovezi, pe urme?