Consideraţii omiletice la Duminica sfintei Familii (C): Familia în templu

[altmariustotal catolic]

Isus în mijlocul învățătorilor la Templul din Ierusalim - RV

 (RV – 27 decembrie 2015) E Ziua Domnului. În atmosfera de bucurie a Crăciunului sărbătorim astăzi „familia sfântă” în care Dumnezeu s-a făcut om. Prin această sărbătoare Biserica vrea să propună Sfânta Familie ca model şi izvor de inspiraţie pentru toate familiile. Fiul lui Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om în toată plinătatea sa, începând cu familia în care s-a născut. Evanghelistul Luca prezintă astfel primul tablou al familiei lui Isus: după ce au primit vestea dată de înger că li s-a născut un Mântuitor, păstorii „au mers în grabă la Betleem şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (cf. Lc 2,16). Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ascultăm vestea bună a mântuirii şi ne hrănim cu Cristos care s-a făcut pentru noi „pâinea vieţii”, apoi, la fel ca păstorii, ne vom întoarce acasă „glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce am auzit şi am văzut” (cf. Lc 2,20).

1. Două familii în pelerinaj la templu
Astăzi lecturile liturgice povestesc despre două familii care merg în pelerinaj la templu. Sunt două familii departe în timp una de alta, dar aproape în planul tainic al lui Dumnezeu. Lectura din Vechiul Testament vorbeşte despre familia formată din Elcana, soţia sa Ana şi micul Samuel. Această familie temătoare de Dumnezeu locuia în orăşelul Rama din ţinutul muntos al lui Efraim, unde Rahela îşi va plânge într-o zi fiii duşi în exil (cf. 1Sam 1,20-22.24-28).

Cealaltă familie, „familia sfântă”, alcătuită de Iosif, Maria şi fiul Isus de doisprezece ani, locuia la Nazaret, un sat din Galileea, puţin cunoscut şi desconsiderat de mulţi (cf. Lc 2,41-52). Pe lângă povestirea naşterii, evanghelistul Luca păstrează un alt amănunt preţios despre copilăria lui Isus. Povesteşte din tradiţie că în fiecare an de sărbătoarea Paştelui părinţii lui Isus mergeau în pelerinaj la Ierusalim. Înseamnă că era o familie evlavioasă care observa legea Domnului. După cum vom vedea, amândouă familiile sunt implicate într-un plan misterios al lui Dumnezeu. Amândouă se duc în pelerinaj la templu. Sunt familii care umblă şi trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu. Astfel părinţii şi copiii îşi descoperă menirea în viaţă.

2. Istoria lui Samuel, copilul primit şi dăruit
Ana, mama lui Samuel, era sterilă. Într-o zi s-a dus la templu şi l-a implorat pe Domnul să-i dea un copil. Rugăciunea ei a fost ascultată. Ana a născut un fiu pe care l-a numit Samuel, nume care, după explicaţia ei, înseamnă „De la Domnul l-am cerut!”. Când copilul Samuel a crescut, Ana şi soţul ei Elcana l-au dus la templu şi l-au încredinţat preotului Eli. Textul biblic descrie pactul de fidelitate dintre Ana şi Dumnezeu prin dăruirea reciprocă: „Eu m-am rugat şi Dumnezeu a răspuns. Acum Dumnezeu cere şi eu răspund”. Domnul dă, nu ia. Astfel Samuel este expresia unui dublu dar: darul lui Dumnezeu făcut Anei şi darul Anei făcut Domnului.

Vedem în aceasta o mare lecţie. Copiii sunt un dar al lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că sunt ai părinţilor, copiii îi aparţin lui Dumnezeu. Părinţii sunt cei dintâi care îi orientează pe copii spre templul prezenţei lui Dumnezeu; sunt primii educatori în credinţă pentru copii. Prin aceasta recunosc paternitatea lui Dumnezeu în existenţa lor. Primim de la Domnul şi obţinem în rugăciune, pentru ca să dăruim. Pilduitoare este mama lui Samuel. Ana se prezintă la templu şi îi zice preotului Eli: „eu sunt femeia care stătea înaintea ta rugându-se Domnului! Pentru copilul acesta m-am rugat şi Domnul a ascultat cererea pe care i-am adresat-o. De aceea şi eu îl dăruiesc Domnului pentru toate zilele pe care le va avea de la Domnul”. Şi s-au prosternat acolo înaintea Domnului (cf. 1Sam 1,26-28). Dăruit lui Dumnezeu, micul Samuel îşi descoperă menirea în viaţă după voinţa Domnului: „Tot Israelul… a recunoscut că Domnul l-a constituit pe Samuel profet al Domnului” (1Sam 3,20).

3. Isus, membru al poporului lui Israel
Istoria lui Samuel se repetă la un nivel mai înalt şi în mod definitiv în istoria lui Isus. Astfel, prima lectură liturgică oferă perspectiva pentru înţelegerea Evangheliei duminicale despre episodul pierderii şi regăsirii lui Isus în templu (cf. Lc 2,41-52). Încă o dată istoria familiei se lămureşte în templul lui Dumnezeu. Însă cel care stă în templu, în mijlocul învăţătorilor, nu este fiul unui om, dar fiul „Tatălui”. Isus ascultă şi întreabă, uimindu-i pe toţi cei prezenţi prin inteligenţa şi răspunsurile sale.

Cunoaştem episodul. Când Isus avea doisprezece ani părinţii săi Iosif şi Maria l-au însoţit la templul din Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Nu era prima dată când Isus se afla la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători. Dar acesta era un an special pentru el. Ca orice adolescent, şi Isus în acel an se pregătea să devină („Bar Mizwah” tradus „fiul poruncii”, „fiul Legii”) membru cu titlu deplin al poporului lui Israel. Era de aşteptat ca în acea împrejurare Isus să dezvăluie ceva despre sine înainte de a se întoarce din nou la viaţa retrasă în aşteptarea misiunii publice. Evenimentul culminant al acestei revelaţii s-a petrecut la templul din Ierusalim.

4. O schimbare pentru toţi, părinţi şi copii
Evanghelistul Luca delimitează evenimentul între „urcarea” la Ierusalim şi „coborârea” sau întoarcerea la Nazaret. Ceva s-a schimbat între aceste două momente. La început verbele povestirii sunt la plural, având ca subiect „părinţii”, la sfârşit verbul e la singular iar subiectul este doar Isus. La început, la fel ca în paginile precedente, Maria şi Iosif apar împlinind legea Domnului, care în mod normal revenea doar lui Iosif: „De trei ori pe an toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău în locul pe care-l va alege” (Dt 16,16). Ei bine, „părinţii lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştelui” (Lc 2,41), de aceea s-au dus şi când Isus avea doisprezece ani (cf. Lc, 2,42).

Ce făceau în timpul celor opt zile, cât rămâneau la Ierusalim? Nu ştim. Evanghelistul este interesat în primul rând de ceea ce s-a întâmplat la împlinirea acelor zile. Ori de câte ori ne prezentăm înaintea Domnului ceva se schimbă în viaţa noastră. Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, cunoaştem mai bine rostul vieţii, privim cu alţi ochi la semenii noştri. În prezenţa Domnului, întreaga familie, părinţii şi copiii lor, descoperă împreună menirea fiecăruia.

5. Isus rămas la templu
În continuare toată povestirea este axată pe Isus. Isus este obiectul principal al vestirii Evangheliei: „împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau”. Pentru ce a făcut asta? Numai comportamentul lui Isus ne poate spune. „Socotind că este cu grupul de pelerini, Iosif şi Maria au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări” (Lc 2,43-46).

În timp ce părinţii îl căutau, Isus stătea în templu, între cei de-o vârstă cu el, ascultând cuvintele învăţătorilor lui Israel. Aceştia obişnuiau să adune copiii, mai ales adolescenţii care se pregăteau să devină „Bar Mizwa” (fiu al poruncii), pentru a verifica nivelul pregătirii lor. Învăţământul biblic elementar avea se desfăşura în formă de dialog: învăţătorul expunea un pasaj din Scriptură, scotea în evidenţă regulile de viaţă şi semnificaţia unor evenimente din istoria poporului, apoi îi întreba pe elevi şi cerea să i se pună întrebări. Isus a rămas la Ierusalim împreună cu cei de vârsta lui ca să înveţe să cunoască voinţa lui Dumnezeu exprimată în lege.

6. Isus „în mijlocul învăţătorilor”
Evanghelistul precizează că Isus şedea  în mijlocul învăţătorilor. Probabil sfântul Luca are în vedere textele biblice care vorbesc despre „înţelepciunea lui Dumnezeu” în Israel şi vrea să-l prezinte pe Isus ca „Înţelepciunea lui Dumnezeu”. Despre „înţelepciune” se spune că stă în mijlocul poporului (cf. Sir 24,1) iar despre Isus că este în mijlocul învăţătorilor şi că toţi îl ascultau. O tradiţie anterioară evanghelistului Luca aminteşte că regele Solomon s-a urcat pe tron la vârsta de doisprezece ani (cf LXX  3Rg 2,12) şi că îi uimea pe toţi cu înţelepciunea lui, ca dar al lui Dumnezeu. Despre Isus se spune că „toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui” (Lc 2,47). Într-adevăr, Isus crescuse în înţelepciune (cf. Lc 2,40). El „este mai mult decât Solomon” (Lc 11,31).

7. Isus găsit în templu „după trei zile”
Textul spune că Maria şi Iosif l-au găsit pe Isus „după trei zile”. Cine cunoaşte cele trei prevestiri ale patimii consemnate de evangheliştii sinoptici nu poate să nu se oprească la expresia „după trei zile”. Evanghelistul Luca o foloseşte de nouă ori pentru a indica patima lui Isus sau împlinirea lucrării sale. După împlinirea a trei zile Isus va fi condus în „casa Tatălui”. Faptul că Maria şi Iosif îl găsesc pe Isus a treia zi în templu, în casa pământească a Tatălui, anunţă implicit marea Zi a Paştelui urmată după patima şi moartea sa. După trei zile Isus va învia din morţi; Fiul, va fi pentru totdeauna în casa adevărată şi veşnică a Tatălui.

8. „De ce m-aţi căutat?... Trebuie să fiu în casa Tatălui meu”
Acum Isus este în templu în faţa lui Iosif şi a Mariei care îl întreabă despre comportamentul lui: „Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?” În Biblie este formula clasică de reproş. Maria nu înţelege de ce Isus s-a comportat în acest mod şi adaugă: „Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” (cf. Lc 2,48). Adolescentul Isus acceptă dialogul, dar începe cu o întrebare ce pare la rândul ei un reproş: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Isus le spune părinţilor: sunt tocmai acolo unde trebuie să fiu, unde este locul meu. Lângă Tatăl, în casa lui. Isus numeşte templul „casa Tatălui meu”. Părinţii erau convinşi că Isus se afla în caravana de pelerini, în timp ce el ştie că „trebuie să fie în casa Tatălui său”. 

9. Primele cuvinte ale lui Isus
„Trebuie să fiu în casa Tatălui meu”: sunt primele cuvinte ale lui Isus înregistrate de Evanghelia copilăriei. Ele dezvăluie ceva din misterul persoanei sale. Isus face distincţie între „Tatăl meu” şi cel care pe pământ ţine locul adevăratului său tată şi pe care desigur îl chema „Abbà”. Acum însă atât Iosif, cât şi Maria află că Isus „trebuie să fie în casa Tatălui său”. Fără îndoială, această afirmaţie rămâne învăluită de mister pentru Maria şi Iosif. Şi de fapt, „ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese” (Lc 2,50). Înţeleg că pentru Isus există un „trebuie”. Înţeleg că Isus este mânat lăuntric de cineva care îi călăuzeşte paşii. Întâlnim acest „trebuie” de mai multe ori în Evanghelie, mai ales când e vorba de patima Domnului. Se vede de aici că Isus vrea să-şi orienteze viaţa împlinind voinţa lui Dumnezeu pe care el îl numeşte „Tatăl meu”. Pentru Maria şi Iosif se deschide mai departe drumul credinţei care îi va ajuta să aprofundeze tot mai mult misterul Fiului. Cele petrecute la templu sunt doar o anticipare şi servesc la a se pregăti pentru viitor.

10. S-a întors la Nazaret şi era supus lor
Concluzia povestirii despre Isus la templu este foarte simplă: „Oricum, a coborât cu ei şi s-a întors la la Nazaret”. De acum Isus intră din nou în umbră. Despre cei optsprezece ani pe care îi va petrece la Nazaret ştim doar că „era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei”(Lc 2,51).

Supunerea filială a lui Isus faţă de părinţi face parte din ascultarea faţă de Tatăl ceresc. Comentează sf. Augustin: Scriptura nu spune că „era supus Mamei”, sau că „era supus ei”, ci că „era supus lor”. Cine sunt cei cărora era supus? Nu erau oare părinţii săi? Erau amândoi părinţii săi cărora Cristos le era supus pentru că era fiul al omului… Lumea este supusă lui Cristos iar Cristos este supus părinţilor”.

11. Maria păstra toate în inima ei
Ascultarea lui Isus se numără printre lucrurile pe care Maria le păstra şi medita la ele în inima ei. Episodul de la templu a ajutat-o să-l înţeleagă mai bine pe Fiul său, dar ştie că viitorul îi va aduce alte surprize. Maria înaintează pe drumul credinţei. Maria, ca cel dintâi discipol al lui Isus, învaţă să-l cunoască din ce în ce mai bine pe Fiul ei. Avem aici atitudinea exemplară faţă de Sfânta Scriptură. Numai cine păstrează cuvintele sfinte în inima sa, meditează la ele fixând privirea asupra lui Isus, pătrunde în cunoaşterea Învăţătorului şi devine adevărat ucenic al său. Maria se află la izvorul tradiţiei Bisericii.

12. „Creştea în înţelepciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”
Ultima menţiune dedicată lui Isus de pericopa evanghelică revine la înţelepciunea lui Dumnezeu: „Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52). Aşa cum înţelepciunea „creştea în Israel” (cf. Sir 24,12-14), la fel Isus creştea în înţelepciune. Isus nu este doar un copil înzestrat din fire. Inteligenţa sa dovedeşte în el o înţelepciune ce vine de la Dumnezeu. Datorită acestor daruri se spune că el „înainta în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”. Am spune că era un băiat care se făcea îndrăgit de toţi cei din jur. Oricum, povestirea evanghelică tinde să păstreze ideea despre condiţia umilă a copilăriei, despre smerenia Fiului lui Dumnezeu în situaţia unei vieţi normale, ascultând de cei care aveau misiunea să-l ajute ca om să crească şi să se pregătească pentru misiunea sa.

13. Drumul credinţei trece prin „casa Domnului”
Evanghelistul Luca este interesat să arate în primul rând că Isus este condus de părinţi la templu şi că „Fiul” rămâne în casa „Tatălui său”; că tocmai aici în templu Isus pronunţă primele sale cuvinte înregistrate de Evanghelie: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). De aici reiese că Maria şi Iosif ca „familie sfântă”, sunt chemaţi să facă o călătorie, să parcurgă drumul credinţei în Dumnezeu. Reproşul lui Isus „De ce m-aţi căutat?” nu se referă la căutarea în sine. Îngrijorarea părinţilor este firească iar căutarea este lăudabilă. Prin răspunsul său Isus indică locul unde e posibilă căutarea şi unde trebuie căutat. Trebuie să depăşim perimetrul gândurilor, al legilor şi templelor noastre construite de mâinile omului. Templul în care locuieşte Dumnezeu nu este construit cu compasul înţelepciunii omeneşti. Isus rămâne în templul, în „casa Tatălui” iar înţelepciunea sa îi uimeşte pe toţi. Dumnezeu este mereu mai sus. Textul subliniază experienţa grea pe care Maria şi Iosif trebuie să o trăiască, arătând că „ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese” (Lc 2,50).

14. Misterul „altuia”
Familia – inclusiv cea din Nazaret – se clădeşte înainte de toate pe cunoaşterea realistă a propriilor limite care nu permit accesul direct la misterul altuia. Altul care este Dumnezeu, dar şi fiul, tatăl, mama, soţul. Misterul „altuia” se revelează doar în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Numai darul permite accesul la persoana altuia, pentru că în dar iubirea nu condiţionează şi nu leagă de sine, dar se pune în serviciul său; nu cucereşte, ci primeşte; nu vrea să învingă cu orice preţ dar se dăruieşte gratuit. Între Maria şi Iosif, pe de-o parte şi Isus, pe de alta, se află templul prezenţei lui Dumnezeu, „casa Tatălui”. În prezenţa lui Dumnezeu iubirea devine mai profundă şi mai liberă pentru părinţi şi pentru copii. Despre această familie cântă psalmistul: „Fericiţi sunt cei care locuiesc în casa ta, Doamne, pentru că te pot lăuda mereu!” (cf. Ps 83/84, 5).

15. „Suntem copii ai lui Dumnezeu”
Apostolul Ioan afirmă cu uimire că „suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este”. Ajuns la bătrâneţe, Ioan nu încetează să-i îndemne pe creştinii din comunitatea sa: „Preaiubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3, 2.1; cf. In 3,1-2.21-24, lectura a doua). Bucuria că suntem fii ai lui Dumnezeu este mesajul central al creştinismului. Iar porunca lui Dumnezeu este aceasta: „să credem în numele Fiului său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii” începând din familie.

16. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie de la Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 26 decembrie 2015)