Considerații omiletice la Duminica a XXV-a (A): Plata dreaptă

[altmariustotal catolic]

Parabola lucrătorilor în vie: Duminica a XXV-a (anul A). - RV

(RV – 24 septembrie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, amintim moartea şi învierea Domnului până când va veni în slavă. La începutul celebrării euharistice Dumnezeu însuşi se prezintă adunării prin profeţii de demult: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la intrare). Sfântul Augustin, inspirat de aceste cuvinte, recunoaşte cu smerenie rătăcirile tinereţii şi strigă după ajutor: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce anume eşti pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta eu sunt (cf. Ps 34/35,3). Iată, urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale… Lasă-mă să vorbesc înaintea milostivirii tale, eu care sunt pământ şi cenuşă; lasă-mă să vorbesc, căci mă adresez milostivirii tale şi nu unui om care ar râde de mine” (cf. Confesiuni I, 5-7; CCL 27,3-4; PL 32, 663). Să îndreptăm gândurile inimii spre Dumnezeu şi să spunem: „Deschide, Doamne, inimile noastre ca să pătrundă în ele cuvântul Fiului tău” (cf. Fap 16,14b, aclamaţia la Evanghelie).

 

1. Parabola lucrătorilor în vie
Astăzi Isus vorbeşte din nou în parabole pentru a întipări mai bine în mintea discipolilor ce înseamnă împărăţia cerurilor, adică ce înseamnă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi această parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească lucrători în via sa”. În localitatea parabolei mulţi oameni nu au de lucru. Vine timpul culesului şi proprietarul agricol are nevoie de muncitori. Iese în zorii zilei, găseşte câţiva, se înţelege cu ei cu un dinar pe zi şi îi trimite în vie. Iese apoi în alte momente ale zilei: la ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi chiar la ceasul al unsprezecelea şi găsind lucrători stând degeaba le-a spune şi lor: „Mergeţi şi voi în vie!” Timpul de lucru este ziua lumină. Lucrătorul trebuie să fie plătit seara. Scriptura interzice oprirea plăţii lucrătorului cu ziua până a doua zi. Cere ca munca zilieră să fie plătită înainte de apusul soarelui, ţinând cont de faptul că muncitorul este sărac şi are mare nevoie de plată. Altfel, muncitorul sărac ar striga către Domnul împotriva angajatorului şi acesta s-ar face vinovat de un păcat (cf. Deut 24,14-15) strigător la cer. Aşadar, când s-a lăsat seara stăpânul viei a spus administratorului: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Bineînţeles că, primindu-l, murmurau împotriva stăpânului casei, zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». Dar el, răspunzând unuia dintre ei, a zis: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?». Terminând povestirea parabolei, Isus a adăugat aceste cuvinte care au devenit proverbiale: „Astfel, ultimii vor fi primii, iar primii (vor fi) ultimii”.

2. Dumnezeu surprinde mereu
Această parabolă pune dintotdeauna mari dificultăţi. Nimeni nu se îndoieşte că stăpânul viei îl întruchipează pe Dumnezeu, dar pare a fi un stăpân rău şi nedrept. Deşi lucrătorii au fost angajaţi la ore diferite ale zilei (cf. Mt 20,1-16), unii lucrând de dis de dimineaţă iar alţii doar o singură oră, seara primesc toţi ca plată justă câte un dinar. Protestul celor dintâi pare o reacţie de bun simţ: „Am muncit mai mult, trebuie să primim mai mult”. Şi tocmai acest „bun simţ” omenesc este depăşit de modul de a proceda al stăpânului viei. El surprinde prin generozitatea sa iar protestul muncitorilor este dovada concretă că ei sunt incapabili să înţeleagă acel mod de a gândi şi acţiona în relaţiile cu alţii. Cei care murmură sunt cei buni, cei devotaţi, cei care iubindu-l pe Dumnezeu se aşteaptă să fie recunoscuţi în mod concret în ceea ce fac pentru el. În gândul lui Isus, aceşti „buni” aveau un chip precis: erau evreii din acea vreme, şi între aceştia, „cei mai buni” dintre ei, adică fariseii. Se înţelege astfel protestul ascultătorilor lui Isus. Aceşti evrei devotaţi şi meticuloşi în observarea poruncilor sunt trataţi ca ultimii sosiţi. Cu această parabolă Isus dezvăluie inima Tatălui din ceruri şi îi îndeamnă pe discipoli să-şi schimbe viaţa începând cu modul lor de a gândi. Stăpânul viei care a dat lucrătorilor plata cu care s-au înţeles, consideră că a procedat just şi apără bunătatea faptei sale, acuzându-i de invidie pe interlocutori. Evanghelistul Matei, redactând textul, vede îndărătul acestei parabole resentimentul poporului evreu împotriva milei excesive a lui Dumnezeu faţă de păgânii admişi „gratuit” în împărăţia cerurilor. Evanghelistul ştie cât este de greu de înţeles lucrarea lui Dumnezeu, deoarece trezeşte indignare. Dumnezeu nu gândeşte ca noi, iar în lucrarea sa urmează căi ce par opuse căilor noastre. Dumnezeu nu dă după ceea ce muncitorii au meritat, ci după nevoia lor. Ca să trăiască, au nevoie zilnic de un dinar. Asta era atunci plata pe piaţa muncii. Decalajul dintre munca prestată şi plata primită este completat de generozitatea stăpânului viei. Este adevărat că ultimii au dat puţin, însă datorită bunătăţii stăpânului primesc tot ce le este necesar.

3. Oare ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?
În textul parabolei sunt cruciale cuvintele stăpânului viei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Punctul de vedere al lui Dumnezeu nu este cel al dreptăţii, dar cel al bunătăţii. Dumnezeu îi iubeşte pe cei din urmă ca pe cei dintâi. Cei care protestează, nu murmură pentru ceea ce le-ar fi fost sustras pe nedrept, dar pentru ceea ce le-a fost dat altora. Sunt mânaţi şi stăpâniţi de invidie. Este exact opusul a ceea ce face Dumnezeu. Ei nu se uită la ceea ce face Dumnezeu pentru mântuirea lor, ci la ceea ce fac ei. În alte cuvinte, cred că mântuirea nu mai depinde de Dumnezeu şi de bunătatea sa, ci de ceea ce omul face. Aceasta este marea lor greşeală. Şi ar putea fi şi a noastră.

4. Două criterii de evaluare
Stăpânul iese în piaţă. În centrul satului sau al oraşului stă mult lume necăjită. Dumnezeu cheamă la toate orele din zi. Aşa este împărăţia cerurilor. Dumnezeu este mereu prezent în mijlocul oamenilor. Oricând omul poate avea nevoie şi la orice oră Dumnezeu poate chema. Important este să prindem momentul când trece: „Căutaţi-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemaţi-l cât timp este aproape! Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale!” (cf. Isaia 55,6-9, prima lectură). Desigur, Isus nu vrea prin această parabolă să dea indicaţii privind felul în care trebuie să fie rezolvate problemele sindicale. Isus vorbeşte discipolilor care îl urmează. Le vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu care dă gratuit, inclusiv celui care nu merită. El se îndură şi de cel păcătos. Bunătatea lui este mult mai mare decât meritele pe care noi am fi în stare să le acumulăm. La întrebarea lui Petru: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, deci care va fi partea noastră?”, Isus îi asigură că vor primi însutit şi vor avea parte cu el la slava cerească (cf. Mt 19,22-29). Apoi le cere să lase la o parte calculele egoiste şi orice tocmeală, cum ar fi: „celui care dă atât, Dumnezeu trebuie să-i dea atât”. Sunt două moduri diferite de evaluare. Pornind de la punctul mei de vedere, este clar că dacă lucrez mult, primesc mult; dacă lucrez mai mult decât alţii, trebuie să primesc mai mult. Acest sistem pune în joc criteriile de evaluare umană şi în consecinţă se fac comparaţii, au loc ciocniri, se naşte invidia. În schimb, în parabola lui Isus, se pleacă de la bunătatea lui Dumnezeu. Între bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi sărăcia mea, disproporţia este enormă. Nu am nimic de revendicat, căci primesc totul şi nu pot face nici o comparaţie cu alţii.

5. Să-şi părăsească păcătosul gândurile sale!
Aici se impune schimbarea modului de a gândi. Împărăţia lui Dumnezeu are alte legi, căci ea se întemeiază pe o dreptate superioară inspirată din iubire şi îndurare. Acest lucru îi poate nedumeri pe oameni, deşi deja în vechime Dumnezeu a îndemnat prin glasul profeţilor la schimbarea gândurilor: „Să-şi părăsească nelegiuitul calea sa şi păcătosul, gândurile sale! Să se întoarcă la Domnul şi el se va îndura de ei, la Dumnezeul nostru, căci el este mărinimos în iertare. Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,6-9, prima lectură). „Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură” (Ps 144/145,8-9). Parcurgerea căilor Domnului ne conduce la ţintă, ţinând cont că noi nu ştim nici ce cale să alegem. Apostolul ne îndeamnă pe toţi să purtăm în chip vrednic de evanghelia lui Isus Cristos. Convinşi că Dumnezeu  vrea binele nostru, să ne abandonăm încrezători voinţei sale. Păzeşte-mă, Doamne, în voinţa ta sfântă; păstrează-mă în harul tău!

6. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne harul, ca, păzind poruncile tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 septembrie 2017)