Consideraţie la prima duminică din Postul Mare - Anul C - 2019

[altmariustotal catolic]

"Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13).

Dacă în Scrisoarea către romani 3,23 sfântul Paul ne spunea: "Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu", în fragmentul citit astăzi, tot din aceeaşi scrisoare, acelaşi sfânt Paul ne spune: "Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13). Deci, toţi păcătoşii care aleargă la Dumnezeu cerând iertare şi se convertesc de la rău la bine, asemenea sfântului Paul, se mântuiesc.

Cu Miercurea Cenuşii am intrat în timpul sfânt de convertire şi de har al Postului Mare, un timp în care Biserica readuce în prim plan şi cu valoare prezentă faptele măreţe ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, mântuire din sclavia: păcatului, a diavolului, a lumii şi a morţii. Lecturile biblice de astăzi ne amintesc că la mântuirea oamenilor din toate sclaviile lor au participat toate cele trei Persoane divine, care nu lucrează independent şi separat niciodată. Chiar dacă creaţia şi providenţa sunt atribuite lui Dumnezeu Tatăl, chiar dacă crucea şi răscumpărarea sunt atribuite lui Dumnezeu Fiul, chiar dacă sfinţirea şi pregătirea oamenilor pentru nunta veşnică sunt atribuite Duhului Sfânt, la toate aceste lucrări de dragoste nemărginită faţă de oameni şi faţă de întreaga creaţie au lucrat şi lucrează toate cele trei Persoane divine (cf. In 5,17). Iar lecturile biblice de la sfânta Liturghie de astăzi ne amintesc acest adevăr pentru că vor să ne convingă să avem încredere în Dumnezeu în Dumnezeu cel întreit şi unic, căci el are putere să ne mântuiască din mâna tuturor duşmanilor noştri.

Aşa cum Dumnezeu, conform primei lecturi (Dt 26,4-10), i-a scos pe evrei din sclavia egiptenilor şi a idolilor lor, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni şi i-a adus în Canaan, ţară în care curge lapte şi miere şi acum ei prosternaţi înaintea Domnului, în laudă şi mulţumire, îi aduceau prinos din cele dintâi roade din pământul sfânt dobândit, tot astfel, acelaşi Dumnezeu puternic ne va salva şi pe noi nu numai din mâinile oamenilor şi ale uriaşilor pământeşti, ci ne va scăpa şi din mâinile stăpânitorilor întunericului, din mâinile duhurilor răutăţii care sunt în văzduh şi de uriaşii iadului (cf. Ef 6,11-12), şi ne va duce nu într-un rai pământesc ca odinioară unde poate intra diavolul, ci în paradisul ceresc unde nu intră nimic întinat (cf. Ap 21,27), în paradisul unde Dumnezeu ne va şterge orice lacrimă din ochi, unde moarte nu va mai fi, nici plâns, nici ţipăt, nici durere (cf. Ap 21,4), în paradisul lucrat cu migală de la începutul lumii de Persoanele divine, paradis desăvârşit acum prin moartea, învierea, înălţarea şi glorificarea lui Isus la dreapta Tatălui (In 14,2-3; Mc 16,19), în paradisul unde noi îmbrăcaţi în alb (cf. Ap 7,9) ca îngerii (cf. In20,12; Fap 1,10) şi prosternaţi în faţa Celui bătrân de zile înveşmântat în alb (cf. Dan 7,9) şi care stă pe un tron alb (cf. Ap 20,11) îi vom aduce laude şi mulţumiri veşnice pentru mântuirea primită (cf. Ap 7,11).

Şi aşa cum eliberarea lui Dumnezeu din sclavia egiptenilor şi a idolilor lor a devenit pentru evrei un crez de repetat în fiecare zi, tot astfel eliberarea noastră din sclavia diavolului şi a morţii veşnice, prin pătimirile, moartea şi învierea lui Cristos, trebuie să devină crezul nostru zilnic, aşa cum ne învaţă sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Ei bine, tocmai la această mărturisire în divinitatea şi puterea mântuitoare lui Isus vrea să ne aducă Biserica prin pericopa evanghelică propusă pentru astăzi, căci că Isus este singura noastră cale de a intra în paradis (cf. In 14,6). Pericopa evanghelică propusă pentru astăzi ne arată că Isus este Fiul puternic al lui Dumnezeu care ne poate mântui din mâna celui mai crud duşman al nostru, diavolul, care ne-a adus toate relele, nefericirea şi moartea, căci în cele în care noi oamenii am fost învinşi prin părinţii noştri, Adam şi Eva (cf. Gen 3,1-7), dar şi în pustiu unde evreii ispitiţi au cârtit împotriva lui Dumnezeu şi au murit (cf. Ps 106,15), Isus a biruit (cf. Lc 4,1-13). Da, Isus a biruit pentru noi şi împreună cu noi, căci era îmbrăcat în trupul nostru de carne (cf. In 1,14), dar fără păcat (cf. Evr 4,15). Da, "într-adevăr, de un astfel de mare preot avem nevoie: sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoşi, mai presus de ceruri" (Evr 7,26). Şi mai ales că el ne iubeşte şi ne spală de păcate (cf. Ap 1,5) şi trăieşte pentru a mijloci pururi pentru noi la Tatăl ceresc (cf. Evr 7,25).

Spuneam că acolo unde noi oamenii am fost învinşi prin părinţii noştri, Adam şi Eva, şi prin strămoşii noştri evrei, Isus a biruit. Deşi a rămas Dumnezeu adevărat, pentru a ne mântui a trebuit să se facă om ca şi noi. Adevărata natură umană a lui Isus s-a vădit prin cuvintele, "a flămânzit". Foamea a fost şi prima ispită a satanei, care i-a sugerat Omului Isus să recurgă la puterea sa divină pentru a-şi astâmpăra foamea trupească. Astâmpărarea foamei era un act legitim. Dar ar fi fost greşit ca Isus să-şi astâmpere foamea printr-un act de neascultare faţă de Tatăl şi de ascultare faţă de satana. De aceea, Isus s-a împotrivit ispitei, citând din Scriptură, care spune că mai important decât satisfacerea foamei fizice este ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dt 8,3). Aici au greşit Adam şi Eva, aici au greşit evreii în pustiu şi aici greşim şi mulţi dintre noi, pentru că: punem cuvântul creaturilor înaintea cuvântului lui Dumnezeu, ne punem pe noi înaintea lui Dumnezeu, punem trupul înaintea sufletului, punem pământul înaintea cerului, punem temerile noastre înaintea puterii lui Dumnezeu. De aceea diavolul este mai puternic decât noi. Omul Isus a privit lucrurile şi a acţionat numai din prisma şi voinţa lui Dumnezeu, şi diavolul nu a avut nicio putere asupra lui. Aici este secretul oricărei biruinţe, aici este diferenţa dintre sfinţi şi noi, dintre tăria lor şi slăbiciunea noastră.

În a doua ispită, diavolul i-a arătat instant lui Isus toate împărăţiile lumii, pretinzând că sunt ale lui, deşi i-au fost date de Dumnezeu lui Adam şi Evei (cf. Gen 1,28; Ps 8,7-9). Din cauza păcatului, când Adam a ales să asculte de diavol şi nu de Dumnezeu, atunci el a pierdut la diavol toată stăpânirea asupra creaţiei şi de atunci, fraudulos, diavolul a devenit "stăpânitorul acestei lumi" (In12,31;14,30,16,11), "dumnezeul acestui veac" (2Cor 4,4) şi "prinţul puterii văzduhului" (Ef 2,2; 6,12). Dar Dumnezeu, înainte de a-i da omului stăpânirea asupra creaţiei sale, a decis ca "împărăţiile acestei lumi" să devină însă într-o zi "împărăţiile Domnului nostru Isus Cristos (cf. Ap11,15). Prin urmare, satan îi oferea lui Cristos ceea ce oricum el avea să stăpânească, în cele din urma. Dar Isus nu putea să le ia în stăpânire mergând pe o "scurtătură" diavolească. Mai întâi trebuia să urmeze crucea.

În planurile lui Dumnezeu, Domnul Isus trebuia să sufere multe, înainte de a intra în slava sa (cf. Lc24,26), cum de altfel şi noi (cf. Fap 14,22). Nu se poate realiza un scop legitim prin mijloace greşite. Sub nicio formă Isus nu se putea închina diavolului, indiferent care era premiul oferit. Sub nicio formă nici noi nu ne putem închina diavolului, indiferent care este premiul oferit. Regele Saul a făcut pact cu diavolul mergând la vrăjitoare (cf. 1Sam 28,8) şi a pierdut, a pierdut lupta, domnia şi viaţa (cf. 1Sam 31,6). De aceea, Isus a citat din Deuteronom: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai lui să-i slujeşti" (Dt 6,13), căci, în postura lui de om, el trebuia să se închine şi să-i slujească numai lui Dumnezeu. Nici noi nu putem umbla pe căile diavolului şi să obţinem împărăţia lui Dumnezeu, deşi unii naivi pot crede asta.

În a treia ispitire, satan l-a dus pe Isus la Ierusalim, pe streaşină templului, sugerându-i să se arunce jos de acolo, căci Mesia trebuia să apară dintr-odată în templu (cf. Mal 3,1), pentru că Dumnezeu promisese să-l păzească pe Mesia (cf. Ps 91,11-12). Isus avea acum prilejul să se îmbrace cu faimă şi renume, printr-un act de bravură şi să apară dintr-o dată ca izbăvitorul promis, fără să mai treacă pe la crucea voită şi cerută de Tatăl. Pentru a treia oară, Isus s-a împotrivit ispitei, citând din Biblie. "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Dt 6,16).

Diavolul ne ispiteşte şi pe noi să ne atingem scopurile prin fapte de bravură satanică. Astfel ne sugerează să obţinem: diplome fără şcoală, bani fără muncă, funcţii fără pregătire, darurile căsătoriei fără căsătorie, creştinism fără Isus şi Biserică, paradis fără Evanghelie, toate fără trudă şi cruce, toate care duc la pierzarea veşnică, căci urmarea acestor minciuni şi păcăleli ieftine ale satanei din viaţa multor oameni, Dumnezeu le va amenda într-o zi.

Isus nu ne-a păcălit cu privire la persoana şi puterea sa, luând-o pe "scurtăturile satanei". El a luptat cu satana şi a învins. A luptat cu tot ceea ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, şi a învins (cf. 1In 2,16), păstrând fidelitatea faţă de Tatăl şi netrecând peste tot ceea ce a fost scris (cf. 1Cor 4,6). Astfel ne-a arătat că el este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca să credem în el, ca să căutăm mântuirea lui, să urmăm învăţătura lui şi să trăim asemenea lui fidelitatea faţă de Tatăl ceresc, indiferent de tentaţiile amăgitoare ale diavolului, ale lumii şi ale poftelor noastre.

Psalmul responsorial de astăzi ne spune: "Nu ţi se va întâmpla nici un rău, nicio nenorocire nu se va apropia de locuinţa ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale". (Ps 91,10-11). Iată şi un exemplu în acest sens:

Un misionar în vârstă povestea într-o predică a sa: Era în anul 1922, în Hebridele de Vest, un arhipelag de insule din nord-vestul Scoţiei, un copilaş de cinci ani care ştia de Dumnezeu, dar era pe punctul să moară, suferind de difterie. Apoi şi o membrană mucoasă se formase în gâtul său, făcându-i respiraţia tot mai dificilă. Mama sa creştină şi-a întors spatele, ca să nu vadă clipa când fiul ei îşi va da ultima suflare. Chiar în momentul acela s-a auzit o bătaie la uşă. Era cumnatul ei, dintr-un sat învecinat, care i-a zis: Am venit să-ţi spun să nu te mai îngrijorezi cu privire la copil, căci se va însănătoşi, căci Dumnezeu îl va salva. Dar mama a rămas pe gânduri, nevenindu-i să creadă ceea ce auzea. Ce te face să spui asta, a întrebat ea? Şi omul a început să-i explice cum stătea lângă foc şi citea Psalmul 91, (psalm cântat şi de noi astăzi), l-a auzit pe Dumnezeu vorbindu-i clar despre copilul bolnav pentru care s-a rugat, prin ultimele versete: "Îl voi salva, pentru că tânjeşte după mine, îl voi ocroti, pentru că îmi cunoaşte numele. Când el mă va chema, eu îi voi răspunde, voi fi alături de el în strâmtorare, îl voi elibera şi-l voi cinsti" (Ps 91,14-15). După o mică pauză, misionarul în vârstă a spus: "Băieţelul acela eram eu. Dumnezeu m-a izbăvit de moarte în noaptea aceea; el mi-a salvat sufletul şi m-a săturat cu viaţă lungă. Prin urmare, sper că veţi înţelege de ce numesc psalmul 91, psalmul meu".

Fiecare dintre noi are în viaţa sa momente când a fost păzit, ajutat, salvat din situaţii grele şi chiar de moarte, (mai ales de moarte sufletească prin credinţă şi Botez), de către Dumnezeu cel întreit şi unic.

Şi psalmul 91 nu a fost numai psalmul lui Isus, psalmul lui Paul, psalmul misionarului, ci este şi psalmul nostru. Să ne încredem în Dumnezeu în orice problemă a vieţii şi să refuzăm "scurtăturile satanei", în orice situaţie grea am fi, căci Dumnezeu nu dezamăgeşte pe nimeni dintre cei credincioşi.

Cum spune psalmistul, el va veni să ne ajute chiar prin îngerii săi. Cine i-a adus mâncare lui Ilie în deşert? Îngerii! Cine l-a păzit pe cei trei tineri evrei din Babilon în cuptorul cu foc şi pe Daniel în groapa leilor? Îngerii! Cine l-a scos pe sfântul Petru din închisoare? Îngerii! Cine l-a întărit pe Isus suferinţa şi părăsirea lui? Îngerii! Şi ne mai temem? Nu! "Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit" (Rom 10,13). Aşa ne spune Biblia, aşa să credem. Amin.

Pr. Ioan Lungu

* * *