Consideraţie la duminica a 30-a de peste an - Anul C - 2019

[altmariustotal catolic]

Sir 35,15b-17.20-22a; Ps 33; 2Tim 4,6-8.16-18; 2Cor 5,19; Lc 18,9-14

"Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi, nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el" (Ps 34,23).

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, spre Calvar, spre întoarcerea la Tatăl ceresc şi spre gloria veşnică de unde a venit la noi (cf. In 16,28), iar în acest drum el dă ucenicilor săi şi tuturor oamenilor învăţături mântuitoare ca şi ei să ajungă în împărăţia sa veşnic fericită. În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 18,9-14), Isus mută accentul de pe faptele personale ineficiente în economia mântuirii, fără să le nege importanţa lor în manifestarea credinţei, pe puterea harului, care este un dar supranatural gratuit şi nemeritat, har pe care Dumnezeu îl oferă numai celor simpli şi smeriţi care vin înaintea lui rugându-se pentru iertare şi mântuire, pentru ca nimeni să nu se mândrească înaintea lui, dar toţi să se laude în el şi în măreţia harului său (cf. 1Cor 1,29.31). Astfel cel care îşi susţine propria dreptate este imposibil de a intra în împărăţia cerească; însă cel mai mizerabil păcătos, ca vameşul, care cu umilinţă îşi recunoştea păcatul, se roagă şi cere iertarea mântuitoare, numai acesta va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu şi nu cel care se crede drept datorită faptele sale, ca fariseul.

Aici trebuie să spunem că în urma păcatului lui Adam toţi oamenii am devenit păcătoşi pierduţi şi toate faptele noastre cele mai frumoase sunt ca un veşmânt întinat. Sunt ca o cămaşă albă luată pe un trup pătat de funingine: "Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul" (Is 64,6). De aceea preoţii iudei care intrau în partea dinăuntru a templului trebuiau să lepede hainele de lână, simbolul a tot ceea ce este pământesc, şi să îmbrace haine de in, simbolul a tot ceea ce este har şi divin: "Când vor intra prin porţile curţii interioare, să se îmbrace în haine de in; să nu pună pe ei lână când vor sluji în porţile curţii interioare şi în casă" (Ez 44,17). Aici preoţii Legii vechi sunt imaginea preoţilor Legii noi, adică a creştinilor (cf. 1Pt 2,9), iar partea dinăuntru a templului este imaginea paradisului ceresc. De aceea, Biblia spune că în împărăţia cerească nu va intra nimic care a fost atins de păcat, nimic întinat (cf. Ap 2127). De aceea, cel care se mândreşte neglijând această realitate crudă va fi smerit de Dumnezeu, iar cel care se smereşte recunoscând această realitate va fi înălţat de Dumnezeu (cf. Lc 18,9). Ce model şi martor al acestui adevăr divin a fost însuşi mântuitorul nostru Isus Cristos, care deşi fără păcat (cf. In 8,46; 14,30; Evr 4,15), s-a smerit făcându-se păcat pentru noi (cf. 2Cor 5,21), luând chip de rob şi făcându-se ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,7-8). De aceea, când ne va veni ispita mândriei cu toate cele ale noastre, să privim ţintă la Isus căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre (cf. Evr 12,2) şi să-i urmăm exemplul de smerenie până la moarte.

În altă ordine de idei, Isus, prin parabola vameşului şi a fariseului (cf. Lc 18,9-14), a voit să arate caracterul de "om umilit" pe care trebuie să-l aibă orice muritor de pe acest pământ care doreşte prietenia sa şi vrea să intre în paradisul său veşnic, căci smerenia ne fereşte de atacurile diavolului şi ne atrage harul divin.

În continuare voiesc să explic pe înţeles motivul pentru care Isus ne cere smerenia, umilinţa, plecarea până la pământ, pentru a intra în prietenia şi paradisul său. Isus a spus că începând cu Ioan Botezătorul împărăţia cerurilor se ia cu năvală, cu luptă (cf. Mt 11,12). Şi dacă este o luptă înseamnă că cineva este duşman al intrării noastre în împărăţia cerurilor; iar din pregătirea noastră creştină noi ştim că acel duşman este diavolul, care de la începutul creaţiei ne-a voit răul şi ne-a scos din grădina Edenului (cf. Gen 3,1-7), diavolul care şi acum vrea să ne împiedice să ajungem în fericirea veşnică a paradisului ceresc, fericire pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi din veşnicie (cf. Mt 25,34) şi diavolul care "rage ca un leu dând târcoale căutând pe cine să înghită în iadul său" (1Pt 5,8). Şi dacă este o luptă împotriva "duhurilor răului" (cf. Ef 6,12), ne trebuie şi nişte arme duhovniceşti de la Dumnezeu, arme care sunt: încingătoarea adevărului, încălţămintea Evangheliei păcii, platoşa dreptăţii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, vigilenţa şi statornicia în rugăciune (cf. Ef 6,13-18). Însă la toate aceste "arme ale lui Dumnezeu" mai avem nevoie şi de o "strategie, o tactică de luptă venită tot de la Dumnezeu". Iar această strategie, această tactică divină de luptă contra diavolului cel mândru care vrea mereu să se urce până la tronul lui Dumnezeu (cf. Is 14,13) ne-o oferă nouă astăzi Isus şi ne spune că este smerenia: "oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 18,14).

Umilinţa este o tactică şi o strategie divină numai pentru viaţa prezentă în care trebuie să luptăm cu diavolul cel mândru şi cu aliaţii săi: lumea şi poftele ei, căci ca fii ai lui Dumnezeu suntem chemaţi la o mărire veşnică, mai exact suntem destinaţi "să fim ca Dumnezeu" (cf. 1In 3,2). Umilinţa, vine de la "humus" din limba latină şi care înseamnă pământ. Acum aplicând termenul humus la tactica divină de luptă, înseamnă plecare până la pământ. Umilinţa cerută astăzi de Isus se mai traduce şi prin ascultare de Dumnezeu, acceptare a planului său de mântuire şi a strategiei sale de luptă contra diavolului.

Despre eficacitatea acestei strategii divine venite de la Tată ceresc ne vorbeşte însuşi Isus, cel care a folosit-o cu succes în lupta cu diavolul pe muntele ispitirii, când smerit făcea mereu trimitere la cuvintele şi voia Tatălui (cf. Mt 4,1-11; Mc 1,12; Lc 4,1-3), dar şi în lupta cu acoliţii satanei: unii dintre autorităţile civile şi religioase ale vremii, unii dintre păgâni, unii oameni din popor şi chiar unii dintre ucenicii săi. Isus "s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,8-9). Smerenia ca tactică divină de luptă contra diavolului a fost cerută de Dumnezeu şi în vechime prin înţeleptul Siracide pentru a da biruinţă, căci şi el Siracide a ajuns înţelept vestit tot datorită umilinţei: "Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili. Nu este leac pentru pericolul trufiei, căci planta nelegiuirii s-a înrădăcinat în ea" (Sir 3,18.20.28).

Tactica umilinţei dată de Dumnezeu pentru lupta cu diavolul (care nu se poate pleca din cauza mândriei lui), nu-i poate atinge cu săgeţile sale înveninate pe cei smeriţi, pe cei plecaţi până la pământ. Însă cei smeriţi îl pot lovi şi îl pot ţine departe pe diavol folosind armătura şi strategia lui Dumnezeu. Dacă ostaşul nu s-ar pleca până la pământ şi dacă n-ar intra în tranşeu, ar fi răpus de duşman; dar plecat la pământ şi intrat în tranşeu biruie el pe duşman.

De aceea, de strategie divină a umilinţei s-au folosit cu succes şi alţi doi eroi ai lecturilor biblice de astăzi: Paul şi David. Sfântul Paul a lăsat să fie considerat nebun de către guvernatorul Festus (cf. Fap 26,24), pentru a scăpa de furia lui şi de cea a leului Nero şi cu această strategie divină a putut duce Evanghelia "la toate popoarele" şi a putut cuceri multe suflete pentru Cristos (cf. 2Tim 4,16-18). De această tactică a umilinţei s-a folosit cu succes şi David, care urmărit de Saul s-a refugiat la duşmanii poporului său, filistenii; şi pentru ca regele filistean Achiş să nu-l dea pe mâna lui Saul sau să-l ucidă el însuşi, s-a umilit făcând-o pe "nebunul", crestând cuvinte fără noimă pe uşi şi pe porţi, şi lăsând să-i curgă balele pe barbă, ştiind că alienaţii mintal beneficiază de un regim special, nefiind atinşi de nimeni, deoarece erau consideraţi năpăstuiţi şi în acelaşi timp apăraţi de divinitate, Această umilire l-a scăpat din două primejdii de moarte, de cea a lui Saul şi de cea a filisteanului Achiş (cf. 1Sam 21,10-15) şi l-a ajutat să ajungă rege al Israelului şi să-i învingă pe filisteni. Toată această înălţare de după umilinţa sa, David a descris-o în Psalmul 34 pe care l-am cântat şi noi astăzi după prima lectură. Să-i imităm şi noi pe Isus, pe Siracide, pe sfântul Paul, pe David şi pe toţi eroii credinţei, care pe acest pământ au umblat în mod înţelept smeriţi, dar şi biruitori. Să învăţăm de la ei, să preamărim oricând şi oriunde numele Dumnezeului nostru prin smerenie şi ascultare faţă de el.

În prima lectură din Siracide 35,15b-17.20-22a şi în psalmul 34, Dumnezeu are un cuvânt de încurajare pentru fiecare credincios, căci rugăciunea dreptului nedreptăţit va fi ascultată, căci rugăciunea celui umil străbate norii (cf. Sir 35,15.21). Iar psalmistul David ne spune că: pe dreptul smerit aflat în pericol, Dumnezeu, îl linişteşte cu ocrotirea sa (cf. Ps 34, 7.15.17; Is 63,9); pe dreptul smerit care se află în lipsuri materiale, Dumnezeu îl mângâie prin exemplul puilor de leu care nu sunt lăsaţi fără hrană (cf. Ps 34,9-10); pe dreptul smerit care trece prin doliu sau prin durere, Dumnezeu i se prezintă ca mângâierea lui (cf. Ps 34,18). Iar pentru a rămâne drepţi şi smeriţi înaintea Domnului, psalmistul ne îndeamnă pe unul fiecare dintre noi: "Păzeşte-ţi limba de rău, depărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi urmeaz-o" (Ps 34,13-14; 1Pt 3,10-12). Dorinţa lui David în acest psalm 34 este întărirea încrederii oamenilor în Dumnezeu, Tatăl nostru iubitor, de aceea ne îndeamnă: "Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul" (Ps 34,8). Iar sfântul Petru confirmă adevărul acestui îndemn, spunând: "Noi am gustat şi am văzut cât de bun este Domnul" (1Pt 2,3)!

Versetul de la pericopa evanghelică de astăzi ne spune următoarele cuvinte: "Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine şi punând în noi cuvântul reconcilierii" (2Cor 5,19). Sfântul Paul ca şi vameşul din Evanghelie, ca şi David, fusese copleşit de povoara păcatelor sale şi de teama pierzării veşnice. A fost doborât de pe cal de Isus înviat şi glorificat pe drumul Damascului pe când mergea să-i pună în lanţuri pe primii creştini. De acolo din ţărână a cerut iertare lui Dumnezeu Isus şi l-a întrebat ce trebuie să facă? Şi i s-a spus prin ucenicul Anania că trebuie să primească Botezul ca să scape de orbirea trupească şi sufletească şi să devină martor şi predicator al harului iertării pe care l-a primit (cf. Fap 9,4ss). Aici găsim ceea ce trebuie să facem şi noi după Botezul nostru: să devenim martori şi vestitori ai harului său mântuitor! De aceea, Paul avea să predice în peregrinările sale misionare din Palestina până în Spania, că: "În Isus avem, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului său" (Ef 1,7). "Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine şi punând în noi cuvântul reconcilierii" (2Cor 5,19). "Mie mi-a fost dat harul ca să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos" (Ef 3,8).

Aici trebuie să spunem că istoria vameşului, a lui David, a lui Paul şi a multor păcătoşi treziţi, se repetă cu fiecare păcătos mântuit. Iată încă un caz notoriu din istorie: John Newton (1725-1807) era un ofiţer foarte mândru de rangul său, din Marina Regală Britanică. Zicea că este ateu şi-şi bătea joc de tot ce era sfânt, în special de Biblie şi de Dumnezeu. După un timp, a devenit şi căpitan de corabie în Marina Comercială Britanică şi făcea transporturi de sclavi din Africa. Ajunsese în cea mai adâncă decădere morală şi umană. Odată, în timp ce se reîntorcea în Anglia, corabia lui a fost surprinsă de o furtună groaznică din care i se părea că nu mai există scăpare. În acele momente teribile a îngenuncheat pentru prima dată şi şi i-a cerut lui Dumnezeu pe care îl batjocorise până atunci, să-l ierte şi să-l mântuiască. Ca prin minune furtuna s-a potolit, iar el necredinciosul pierdut a devenit un om nou. Nu numai că s-a oprit din rele şi înfăptuia numai cele bune, ci a devenit şi un înflăcărat vestitor al Evangheliei, aducând pe mulţi păcătoşi asemenea lui la credinţă. El a compus următoarele versuri care în timp au devenit o celebră cântare: "Măreţul har m-a mântuit pe mine din păcat! Pierdut eram, dar m-a găsit, de moarte m-a scăpat! / Dureri, batjocuri, prigoniri adese-am întâlnit, prin harul marii lui iubiri, eu toate-am biruit. / Măreţul har m-a învăţat s-o rup cu orice rău, ce scump mi-e azi tot harul dat, trăiesc prin har mereu. / Prin har ajunge-voi în cer cu slavă îmbrăcat, şi voi slăvi în veşnicii pe Cel ce har mi-a dat".

Deşi în zilele din urmă dragostea multor oameni se va răci (cf. Mt 24,12) şi cei mândri vor căuta slava de la oameni (cf. In 5,44), noi să rămânem credincioşi smeriţi şi să aşteptăm cu încredere bucuria de la Dumnezeu. Chiar dacă mulţi dintre creştini îşi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor pleca spre basme (cf. 2Tim 4,4), lucrătorul Domnului nu trebuie să lucreze în mai mică măsură, ci trebuie să vestească Cuvântul, să avertizeze, să stăruie "la timp şi nelatimp", să convingă, să mustre, să îndemne; pe scurt să-şi împlinească deplin slujba de apostol. Paul dă el însuşi exemplu. Alergarea lui era încheiată. Sportivii însă ştiu că o competiţie nu este niciodată câştigată înaintea liniei de sosire. A abandona sau a te lăsa depăşit pe ultimii metri înseamnă a fi pierdut toată cursa cu premiul ei. Şi aceşti ultimi paşi sunt adesea cei mai dificili. Apostolul Paul ne dă o apreciere emoţionantă a condiţiilor finale ale luptei şi cursei sale: închisoarea, frigul şi lipsa hainelor (cf. 1Cor 4,11; 2Cor 11,27), aici el mai invocă, răutatea şi împotrivirea oamenilor, înfăţişarea lui înaintea cezarului Nero în absenţa tuturor prietenilor. Aceştia se risipiseră, iar Dima tovarăşul său chiar îl abandonase. Nu putem fi în acelaşi timp dintre cei care iubesc "veacul de acum" şi dintre cei care iubesc "arătarea Domnului". Iar epistola de astăzi se încheie cu suprema putere într-un timp de ruină: harul. Acesta a fost cuvântul de "salut" al apostolului (cf. 2Tim 1,2) şi, de asemenea, şi cuvântul său de "adio" (cf. 2Tim 4,22). Acest har al mântuirii să fie cu unul fiecare dintre noi (cf. 2Tes 3,18)! "Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu noi toţi" (2Cor 13,14). Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *