Consideraţie la duminica a 3-a din Postul Mare - Anul C - 2019

[altmariustotal catolic]

"Convertiţi-vă, spune Domnul, pentru că împărăţia cerurilor s-a apropiat" (Mt 4,17).

Suntem în timpul sfânt şi de har al Postului Mare, un timp de convertire şi de înnoire sufletească, atât pentru întâmpinarea lui Isus înviat din morţi de la Paşti, cât şi pentru întâmpinarea lui ca Judecător de la Parusie. Prin lecturile biblice de astăzi spre meditare şi învăţătură, Biserica, făcându-se glasul lui Isus, ne arată urgenţa convertirii şi a roadelor ei, căci sentinţa "taie-l", poate că a fost rostită şi împotriva noastră. Dragostea lui Dumnezeu de-a lungul istoriei trebuie să fie aceea care să ne conducă la convertire şi la roadele vrednice de ea.

Via şi smochinul în Vechiul Testament simbolizau adunarea vechiului său popor ales, iar în Noul Testament simbolizează Biserica. Fiecare fir de vie şi fiecare copac de măslin sunt imaginea fiecărui om pierdut pe care Dumnezeu a voit să-l aducă aproape de inima sa şi să-l grefeze trunchiul nobil al poporului său, căci atât firul de viţă de vie cât şi pomul de măslin au fost luaţi de Dumnezeu din lumea păgână din Caldeea şi Egipt, în Vechiul Testament şi dintre popoarele păgâne pierdute sufleteşte în Noul Testament. Dumnezeu nu vrea ca noi să-l respingem pe Isus, om şi Dumnezeu trimis din cer ca să ne mântuiască, aşa cum cei din Vechiul Testament l-au respins pe Dumnezeu, atât prin Moise, prin profeţi, prin drepţii Vechiului Testament, dar mai ales prin Isus Cristos, Dumnezeu făcut om şi rob slujitor, Dumnezeu făcut om care a suferit şi a murit pentru mântuirea celor pierduţi, pierduţi atât în via Domnului în care au fost răsădiţi, cât şi în sălbăticia lumii, că din primii au ajuns ultimii la mântuire, care au pierdut primatul în primirea mântuirii mântuire în faţa unui alt popor luat dintre păgânii lumii, păgâni pe care ei îi desconsiderau, dar păgâni care s-au convertit şi au făcut roade.

Este o istorioară care ne spune că un gospodar a plantat un copăcel nobil şi i-a pus un par ca sprijin ca sprijin ca să crească drept. Dar s-a întâmplat ca pomul de soi răsădit să se usuce şi parul să înverzească. Asta este istoria tristă a lui Israel, dar şi a noastră, unde unii dintre noi trăim uscaţi şi fără rod, iar mulţi oameni străini de Biblie aduc rod de convertire şi de fapte bune.

Astăzi unul fiecare dintre noi trebuie să ştim că suntem smochinul din via Domnului, din Biserica lui Dumnezeu, Biserică pentru care Isus Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sângele şi şi-a dăruit viaţa, pentru ca noi să rodim fapte de convertire şi de dragoste. Isus venise de trei ani în mijlocul vechiului popor ales şi predica convertirea, trebuinţa înnoirii sufleteşti şi trebuinţa roadelor, de aceea pericopa evanghelică de astăzi spune că stăpânul căuta de trei ani roade în smochinul său, răsădit în via sa, adică lângă inima sa.

Dacă despre via din Vechiul Testament care a fost adusă de Dumnezeu din Caldeea şi din Egipt, vie altoită pe viţa nobilă a patriarhilor şi a profeţilor, se spune că a rodit struguri sălbatici, despre măslinul din via Domnului, Biserica, măslin care a fost altoit pe însuşi Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Rom 11,17) pentru ca Isus Cristos să ia chip în el (cf. Gal 4,19), şi facă roadele Duhului său: "iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22-23), evanghelia spune că măslinul îngâmfat nu a rodit nimic, ci avea doar frunze, frunze cu care Adam încercat fără să reuşească să-şi acopere neascultarea, păcatul şi goliciunea (cf. Gen 3,7); frunze care în Noul Testament sunt simbolul vorbăriei, vorbărie prin care fariseii, cărturarii şi preoţi din vechime căutau să-şi ascundă sterilitatea sufletească, despre care Isus spune: "zic şi nu fac", "nu intră în împărăţie, dar nici pe alţii nu-i lasă", "leagă sarcini grele pe umerii oamenilor, dar ei nici nu le ating", "fac câte ceva, dar numai ca să fie slăviţi de oameni". Frunzele fără rod sunt ca "o nuia pe obrazul Judecătorului" (Mih 5,1) şi "o palmă pe obrazul Domnului" (In 18,22).

Aşa cum Dumnezeu a dorit să-şi arate îndurarea faţă de vechiul său popor ales, aflat în mijlocul cuptorului Egiptului, unde poporul lui Israel prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era ca şi rugul aprins care ardea, dar nu se nu se mistuia. Tot aşa este şi acum Dumnezeu pentru noi în cuptoarele suferinţelor în care ne aruncă oamenii răi. Şi aşa cum în vechime Dumnezeu nu a rămas indiferent faţă de evrei în "cuptorul de fier" al Egiptului (cf. Dt 4,20) şi şi-a amintit de promisiunile făcute lui Abraham (cf. Gen 15,13.14), lui Isaac (cf. Gen 26,3) şi lui Iacob (cf. Gen46,4) şi s-a prezentat ca "Eu sunt cel care sunt" (Ex 3,14), singurul mântuitor (cf. Is 43,11), singurul a cărui prezenţă umple eternitatea, dar în acelaşi timp şi Dumnezeul părinţilor lor şi Dumnezeul care se gândeşte la ei cu dragoste, pentru a-i elibera. Dumnezeu care nu s-a mulţumit numai să ia cunoştinţă de "durerile lor", dar a adăugat: "Am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor şi să-i fac să urce din ţara aceea într-o ţară mai bună şi mai întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere" (Ex 3,12) şi i-a scăpat şi i-a dus Ţara Canaanului, prin semne şi minuni peste fire (cf. Dt 4,34). Tot astfel, Dumnezeu s-a coborât şi până la noi în Isus, la noi, la împlinirea timpurilor (cf. 1Pt 1,20), nu numai ca să fim eliberaţi de diavol, lume şi poftele proprii, dar şi să ne facă poporul său, să ne pună într-o relaţie cu Dumnezeu şi să ne îmbogăţească veşnic.

Dacă vom privi în Biblie vom vedea că mulţi "au fost tăiaţi", au murit după faptele lor rele: fraţii Core au murit înghiţiţi de pământ pentru murmurări la adresa lui Dumnezeu şi a lui Moise (cf. Num 16,31-32). Vai că sunt şi printre creştini oameni care murmură la adresa lui Dumnezeu şi a păstorilor chemaţi de el în această slujbă. Acan a murit pentru că a adus lucruri străine în cortul său (cf. Ios7,21-26). Vai că sunt şi printre creştinii oameni care aduc lucruri străine în casele lor! Puternicul Samson a avut ochii scoşi şi a murit strivit pentru că a privit şi s-a dus la o femeie străină (cf. Jud16,4-30). Vai că sunt şi printre creştinii oameni care privesc imagini indecente şi doresc femei străine! Onan a fost ucis pe loc când vărsa sămânţa pe pământ ca să nu procreeze prunci (cf. Gen38,9-10). Vai că sunt şi printre creştini persoane care practică onanismul! Iuda a murit spânzurat căci pentru lăcomia de bani fura din punga săracilor şi îl vindea pe Dumnezeul său (cf. Mt 27,5). Vai că sunt şi printre creştini oameni care pentru bani fură şi îl vând pe Dumnezeu! Anania şi Safira au fost ucişi pentru o minciună (cf. Fap 5,1-10). Vai că sunt şi printre creştini oameni care trăiesc în minciună! Şi exemplele pot continua.

Dacă noi, cei de astăzi, nu am murit subit până acum, ca galileenii masacraţi de Pilat, ca cei 18 peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe şi dacă nu am fost tăiaţi până acum aşa cum am fi meritat ca un smochin fără rod (cf. Lc 9,1-9), asta se datorează vierului nostru, Mântuitorului nostru Isus Cristos, care mijloceşte pururi pentru noi la Dumnezeu (cf. Evr 7,25), care nu numai de trei ani mijloceşte pentru noi la Dumnezeu, dar de 10, 20, 30, 40, 50, 60 de ani şi chiar de o viaţă întreagă, zicând: "Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia" (Lc 9,8-9). Să nu uităm ceea ce înseamnă un "an de har, de îndurare", în Biblie (cf. Is 61,1-2; Lc 4,19).

Undeva în Statele Unite ale Americii, există un monument a victimelor din Vietnam, un şir de 58 de mii de morţi. Mulţi vin acolo şi constată că din persoanele iubite a rămas doar un nume scris pe un monument, plâng şi îl caută pe Dumnezeu. Însă trei dintre acele nume au fost scrise acolo dintr-o greşeală. Au luptat în Vietnam, au fost prinşi într-o ambuscadă în care grupa lor a murit, dar ei au reuşit să se salveze. Trebuia să fie morţi, dar trăiesc şi îl laudă pe Dumnezeu cu viaţa lor schimbată. Aceşti oameni salvaţi din moarte trebuie să fie imaginea noastră celor salvaţi de Cristos. Noi, asemenea bătrânilor din Apocalips, trebuie să ne punem coroanele, vieţile noastre înaintea tronului divin, şi să spunem zilnic: "Vrednic eşti tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, cinstea şi puterea, căci tu ai creat toate şi prin voinţa ta au luat fiinţă şi au fost create" (Ap 4,10-11).

Apropo de "gunoiul de la rădăcină", în Biblie gunoiul are trei simboluri: încercarea (cf. Ex 3,7), moartea (cf. Ier 25,33) şi harurile nemeritate (cf. Lc 9,8). Judecând în această cheie, să privim încercările din viaţa noastră ca o lucrare divină spre mântuire, căci dacă nu am fost ascultători atunci când ne mergea bine, să ne întoarcem la el măcar când ne merge rău. Pe mulţi încercările i-au pus pe o cale bună, ca pe poporul lui Dumnezeu în exil şi în pustiu.

Referitor la moarte, să ne gândim nu numai la jertfa Liturghiei unde liturgic şi tainic Isus moare şi învie zilnic pentru noi, dar şi la mulţi semeni ai noştri, care zilnic mor subit în ambuscade, în accidente sau chiar în patul lor, fără să fi fost mai răi decât noi cei care suntem încă vii. Prin aceşti morţi subit Dumnezeu ne vorbeşte despre trebuinţa urgentă a convertirii (cf. Mt 4,17) şi despre aducerea de roade ca a lui Cristos (cf. 1In 2,6). Iar cei care au venit astăzi la Isus, pare să se fi convertit.

Referitor la harurile nemeritate, cum de multe ori recunoaştem şi noi că deşi nu am fost vrednici am primit multe lucruri bune. Când primim multe lucruri bune fără să le merităm, înseamnă că trebuie să ne gândim că suntem în pericol să pierdem viaţa veşnic fericită câştigată pentru noi cei morţi în păcat, de Isus la Calvar; înseamnă că Isus ne pune gunoi la rădăcină ca să ne convertim şi să aducem urgent roade pentru el şi pentru viaţa veşnică; înseamnă o avertizare cum că în viaţă veşnică unde nu va intra nimic "impur" (cf. Ap 21,27), înseamnă că în viaţa veşnică nu intră: nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii care nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă că aşa eram şi noi, dar am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru" (cf. 1Cor 6,9-11).

Biblia ne spune că toate aceste lucruri nu trebuie să ne sperie, ci să ne conducă la convertire şi la roade vrednice de Dumnezeu care este atât de bun, de Isus care este atât de iubitor şi de Duhul Sfânt care este atât de binevoitor.

Iată pentru ce lectura a doua ne spune astăzi: "Fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în ignoranţă: părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi toţi au trecut prin mare şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Toţi au mâncat aceeaşi hrană spirituală şi toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din stânca spirituală care îi urma, iar stânca era Cristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei nu i-au plăcut lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele aşa cum au dorit ei. Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost scrise ca avertizare pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor, aşa încât cel care crede că se ţine pe picioare să vadă să nu cadă" (1Cor 10,1-6.10-12).

Psalmul 103 cântat de noi astăzi este o exprimare spontană a unei inimi pline de lauda la adresa lui Dumnezeu pentru harul şi mila lui. David îl laudă pe Dumnezeu pentru binecuvântările din viaţa sa şi a altora, povesteşte tuturor despre bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de toţi copiii săi, arată dependenţa omului de mila lui Dumnezeu, şi cheamă întreaga creaţie să se închine lui Dumnezeu.

Iată ce trebuie să facem şi noi cei care am auzi despre dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi oameni, din vechime şi din prezent, să ne convertim şi să aducem roade pentru Dumnezeu ca David, Paul, ceilalţi apostoli; să-l lăudăm cu viaţa noastră, să vorbim şi altora despre dragostea lui faţă de toţi oamenii şi să-i chemăm pe toţi la închinare, căci fără el nimic nu putem face (cf. In15,5). Amin.

Pr. Ioan Lungu